African dance
Traditional dance in Africa occurs collectively, expressing the life of the community more than that of individuals or couples. Early commentators consistently commented on the absence of close couple dancing: such dancing was thought immoral in many traditional African societies. In all sub-Saharan African dance, there seems to be no evidence for sustained, one-to-one male-female partnering anywhere before the late colonial era when it was apparently considered in distinctly poor taste. La Yoruba, pentru a da un exemplu specific, atingerea în timpul dansului nu este obișnuită, cu excepția unor circumstanțe speciale. Singurul dans al partenerului asociat cu dansurile africane ar fi Dansul sticlei al poporului Mankon din regiunea de nord-vest a Camerunului sau Assiko de la poporul Douala, care implică o interacțiune între bărbat și femeie și modul în care se farmecă unul pe celălalt.
Punând accentul pe talentul individual, dansatorii și toboșarii Yoruba, bals exemplu, exprimă dorințele comune, valorile și creativitatea colectivă. Dansurile sunt de obicei segregate în funcție de sex, unde rolurile de gen la copii și alte structuri comunitare, cum ar fi rudenia, vârsta și statutul politic, sunt adesea întărite. Multe dansuri sunt interpretate doar de bărbați sau de femei, ceea ce se datorează în parte faptului că multe dansuri s-au dezvoltat în asociere cu activitățile ocupaționale și cu credințele în rolurile și expresiile de gen. Dansurile celebrează trecerea de la copilărie la vârsta adultă sau cultul spiritual. Tinerele fete din Lunda din Zambia petrec luni întregi exersând în izolare pentru ritualul lor de trecere la maturitate. Băieții își etalează rezistența în dansuri extrem de energice, oferind un mijloc de a judeca sănătatea fizică.
Maeștrii dansatori și toboșari îi instruiesc pe copii să învețe dansurile exact așa cum sunt predate, fără variații. Improvizația sau o nouă variație vine doar după ce se stăpânește dansul, se execută și se primește aprecierea spectatorilor și sancțiunea bătrânilor satului. „Pregătirea muzicală” în societățile africane începe la naștere cu cântecele din leagăn și continuă pe spinarea rudelor atât la locul de muncă, cât și la festivaluri și alte evenimente sociale. În toată Africa occidentală și centrală, joaca copiilor include, de obicei, jocuri care dezvoltă abilități de înțelegere a ritmurilor. Bodwich, un observator european timpuriu, a observat că muzicienii păstrau un timp strict (adică preocuparea pentru pulsul sau ritmul de bază), notând că „copiii își vor mișca capul și membrele, în timp ce se află pe spatele mamei lor, exact la unison cu melodia care se cântă”. Sunetul a trei bătăi contra două, cunoscut sub numele de poliritm, este experimentat în viața de zi cu zi și ajută la dezvoltarea unei atitudini bidimensionale față de ritm.
Cel mai utilizat instrument muzical în Africa este vocea umană. Grupurile nomade, cum ar fi Maasai, nu folosesc în mod tradițional tobele. Într-o comunitate africană, faptul de a se reuni ca răspuns la bătaia tobei este o ocazie de a-și da unii altora un sentiment de apartenență și de solidaritate, un moment de a se conecta unii cu alții și de a face parte dintr-un ritm colectiv al vieții în care tinerii și bătrânii, bogații și săracii, bărbații și femeile sunt cu toții invitați să contribuie la societate.
Umerii, pieptul, pelvisul, brațele, picioarele etc., se pot mișca în funcție de diferitele ritmuri ale muzicii. Dansatorii din Nigeria combină de obicei cel puțin două ritmuri în mișcarea lor, iar îmbinarea a trei ritmuri poate fi observată la dansatorii foarte pricepuți. Articularea a până la patru ritmuri distincte este rară. De asemenea, ei pot adăuga componente ritmice independente de cele din muzică. Sunt posibile mișcări foarte complexe, chiar dacă corpul nu se deplasează în spațiu. Dansatorii sunt capabili să treacă de la un ritm la altul fără a pierde mișcări.
Tamburul reprezintă un text lingvistic subiacent care ghidează spectacolul de dans, semnificația cea mai emoțională fiind derivată din acțiunile și metalimbajul performanței dansatorului. În timp ce spontaneitatea performanței dansatorului creează o impresie de improvizație, aceasta este o tehnică mai degrabă extenuant exersată. Utilizarea acestui stil de dans nu are rolul de a sublinia experiența individului, ci mai degrabă de a media interacțiunea dintre public și prestația toboșarului.