Albert Camus și problema absurdului

Albert Camus (1913-1960) a fost un filozof și romancier francez ale cărui opere examinează alienarea inerentă vieții moderne și care este cel mai bine cunoscut pentru conceptul său filozofic de absurd. El a explorat aceste idei în celebrele sale romane, Străinul (1942), Ciuma (1947) și Căderea (1956), precum și în eseurile sale filosofice, Mitul lui Sisif (1942) și Rebelul (1951). A fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1957.

Camus s-a născut într-o familie săracă din Algeria franceză, devastată de război. Tatăl său, un fermier, a fost ucis în Primul Război Mondial, lăsându-și soția surdă și analfabetă să îi crească pe Camus și pe fratele său mai mare. În ciuda lipsurilor din copilărie, a obținut o bursă la un liceu prestigios din Alger și a continuat să studieze filozofia la Universitatea din Alger. Și-a început cariera de scriitor ca jurnalist la ziarul Alger Républicain. După ce s-a mutat la Paris, s-a implicat în mișcarea de Rezistență, editând ziarul clandestin al acesteia, Combat, și a fost căutat de Gestapo. Amintirile sale din războaie și experiențele trăite sub ocupația nazistă i-au impregnat filosofia și romanele. Romanul său de debut, „Străinul”, și eseul „Mitul lui Sisif” l-au catapultat la faimă și l-au adus în atenția lui Jean-Paul Sartre. După eliberarea Franței, a fost o figură majoră a vieții intelectuale franceze postbelice.

Filosofia sa a absurdului poate fi exemplificată în eseul Le Mythe de Sisyphe (Mitul lui Sisif: 1942). Camus a definit absurdul ca fiind inutilitatea căutării unui sens într-un univers incomprehensibil, lipsit de Dumnezeu, sau de sens. Absurdul ia naștere din tensiunea dintre dorința noastră de ordine, sens și fericire și, pe de altă parte, refuzul universului natural indiferent de a ne oferi acest lucru. În acest eseu, Camus a pus întrebarea filosofică fundamentală: merită viața să fie trăită? Este sinuciderea un răspuns legitim dacă viața nu are niciun sens? El a comparat dorința omenirii de ordine și sens cu cea a eroului mitologic grec Sisif, care a fost condamnat pentru eternitate de zei să rostogolească un bolovan în susul unui munte, doar pentru ca acesta să cadă la bază. La fel ca Sisif, continuăm să ne întrebăm despre sensul vieții, doar pentru ca răspunsurile noastre să se prăbușească înapoi. Filosoful afirmă că ar trebui să acceptăm absurditatea existenței umane și să ne asumăm scopul de a crea valoare și sens. Eforturile și reziliența – nu sinuciderea și disperarea – sunt răspunsurile adecvate. Camus susține că Sisyphus este fericit și că trebuie să-i imităm reziliența. Eroul grec este admirabil pentru că acceptă inutilitatea sarcinii sale și, în loc să renunțe sau să se sinucidă, s-a ridicat deasupra destinului său printr-o alegere deliberată și muncește mai departe.

În Străinul, cu celebra replică „Mama a murit azi. Sau poate că a fost ieri, nu știu”, protagonistul anti-erou a trebuit să accepte absurditatea vieții, „deschizându-și inima în fața indiferenței benigne a universului”. Romanul transmite această concepție despre absurditatea existenței umane și explorează alienarea unui tânăr, cunoscut sub numele de Mersault, care a ucis un arab și care este condamnat la moarte pentru refuzul său de a se conforma așteptărilor societății burgheze față de el, și nu pentru crima în sine. Atunci când nu plânge la înmormântarea mamei sale și nu manifestă nicio emoție, acest lucru îi sporește vinovăția în ochii societății și ai juratului care îl condamnă. Această noțiune de absurd se regăsește și în cealaltă capodoperă a sa, Ciuma, în care aspirațiile umane și fericirea sunt subminate de ciumă. Plasat în orașul Oran, care este copleșit de epidemia mortală, romanul este o alegorie a ocupației germane a Franței; ciuma este o metaforă a fascismului și a unui regim totalitar, nazismul. Camus examinează reacțiile umane la răul întâmplător și solidaritatea umană în fața unui univers indiferent.

Filosofia sa politică își găsește expresia în Rebelul, care examinează noțiunea de rebeliune în opoziție cu conceptul de revoluție. Răspunzând climatului politic al vremii în Europa, Camus a făcut o critică a comunismului și a denunțat ideea de revoluție din cauza tendinței sale de a se transforma în totalitarism și de a se prăbuși în teroare, cum ar fi nazismul și stalinismul. Ca pacifist, el a pledat pentru o răsturnare umanistă, etică și socială pentru a obține dreptatea. A simpatizat cu arabii din Algeria și a scris numeroase articole pentru a denunța nedreptatea inerentă din Algeria sub colonialismul francez de-a lungul carierei sale (adunate într-un volum de jurnalism, Actuelles III: Chroniques Algériennes 1939-1958), deși a păstrat o poziție neutră în timpul Revoluției algeriene de teamă să nu inflameze pasiunile partizane. De asemenea, a fost împotriva pedepsei cu moartea și a fost unul dintre puținii care s-a pronunțat împotriva lansării de către Statele Unite a bombei atomice asupra Hiroshimei în 1945.

Camus a murit prematur într-un accident de mașină în drum spre Paris cu un roman autobiografic neterminat, The First Man. A fost un sfârșit prematur al unei cariere extrem de reușite și remarcabile. Rămâne una dintre cele mai mari icoane culturale ale Franței.

Imaginea de față: „Turnul Eiffel” de Louis Pellissier. Domeniu public via Unsplash.