Canibalismul este comun în regnul animal – iată de ces de ce pentru oameni estes ultimul tabu

Tâmpii vulnerabili din specia spadefoot își mănâncă concurenții mai mici pentru a se îndrepta cât mai repede spre statutul de broască. Pescărușii și pelicanii se numără printre speciile de păsări care mănâncă puii eclozați pentru hrană sau pentru a preveni răspândirea bolilor. La speciile de insecte, cum ar fi mantisul rugător sau păianjenul australian cu spate roșu, masculii își oferă corpul ca un ultim cadou pentru femele după împerechere.

Este mai frecvent decât ați crede și la mamifere. Multe mame rozătoare pot mânca o parte din puii lor dacă aceștia sunt bolnavi, morți sau prea numeroși pentru a fi hrăniți. Urșii și leii ucid și mănâncă puii femelelor adulte pentru a le face mai receptive la împerechere. Cimpanzeii își canibalizează uneori rivalii ghinioniști, de obicei sugari, aparent pentru simpla oportunitate de a obține niște proteine în plus.

Pentru oameni, însă, canibalismul este tabu suprem. De fapt, aversiunea noastră față de canibalism este atât de puternică încât consimțământul și etica contează prea puțin.

Într-unul dintre experimentele noastre, participanților li s-a cerut să ia în considerare cazul ipotetic al unui om care i-a dat permisiunea prietenului său să mănânce părți din el după ce acesta a murit din cauze naturale.

Participanții au citit că acest lucru s-a întâmplat într-o cultură care permitea acest act, că actul era menit să onoreze persoana decedată și că carnea era gătită astfel încât să nu existe nicio șansă de îmbolnăvire. În ciuda acestei descrieri atente, aproximativ jumătate dintre participanți au insistat totuși asupra faptului că actul era invariabil greșit.

Chiar în cele mai crude situații, actul de a mânca carnea altui om rămâne aproape dincolo de orice contemplare. Supraviețuitorii celebrului accident aviatic din 1972 din Anzi au așteptat până aproape de înfometare înainte de a ceda rațiunii și de a-i mânca pe cei care muriseră deja.

Unul dintre supraviețuitori, Roberto Canessa, a simțit că a-și mânca colegii de zbor ar însemna „să le fure sufletele” și să coboare spre „indignarea supremă” – în ciuda faptului că și-a amintit că, în urma prăbușirii, el, la fel ca mulți alții, declarase că ar fi bucuros ca trupul său să ajute la misiunea comună de supraviețuire.

Dezgustul categoric

Anecdota tragică de mai sus ilustrează de ce oamenii sunt o excepție de la regula canibalului animal. Capacitatea noastră de a ne reprezenta personalitățile celor vii și ale celor plecați este de neegalat. Această legătură profundă între personalitate și carne poate însemna că, în anumite situații, raționamentul atent asupra meritelor canibalismului este anulat de sentimentele noastre de repulsie și dezgust.

Atunci de ce dezgustul nostru pentru carnea umană, dar nu și pentru cea a altor animale? Filozoful William Irvine ne pune să ne imaginăm o fermă care crește bebeluși plinuți pentru consumul uman, la fel cum îngrășăm și sacrificăm vitele pentru carne de vită. Irvine sugerează că aceleași argumente pe care le aplicăm pentru a justifica uciderea vacilor se aplică și în cazul bebelușilor. De exemplu, aceștia nu ar protesta și nu sunt capabili să gândească rațional.

Deși Irvine nu pledează în mod serios pentru a mânca bebeluși, scenariul este util pentru a ilumina prejudecățile noastre atunci când luăm în considerare etica canibalismului. De la o vârstă fragedă, avem tendința de a ne gândi la categorii, cum ar fi oamenii sau vacile, ca având o realitate subiacentă sau o „esență” care nu poate fi observată direct, dar care conferă unui lucru identitatea sa fundamentală. De exemplu, oamenii sunt inteligenți și gânditori raționali, avem personalități și dorința de a trăi și formăm legături unii cu alții.

Acest esențialism psihologic este o scurtătură utilă pentru a ne ghida așteptările și judecățile despre membrii categoriei – dar nu funcționează atât de bine atunci când calitățile tipice ale acelei categorii nu se aplică, de exemplu la moarte. Acesta este motivul pentru care canibalismul consensual post-mortem este încă întâmpinat cu atâta dezgust. Chiar dacă ne putem convinge să îl considerăm acceptabil din punct de vedere moral, nu ne putem reduce la tăcere gândurile despre persoana de la care provine.

Modul în care interacționăm cu animalele modelează modul în care le clasificăm. Cercetările arată că, cu cât ne gândim mai mult la animale ca având proprietăți umane – adică fiind „ca noi” – cu atât mai mult tindem să credem că sunt scârboase de mâncat.

Adaptarea la necunoscut

Deși acuzațiile de canibalism au fost deseori făcute în mod fals pentru a demoniza grupuri, acesta nu este absent din istoria omenirii. Poporul Fore din Papua Noua Guinee ar fi participat la canibalism funerar, crezând că este mai bine ca trupul să fie mâncat de oameni care îl iubeau pe decedat decât de viermi și larve. Părți de mumii au fost mâncate în scopuri medicinale în Europa de după Renaștere.

Suspectăm că ne-am putea adapta la carnea umană, dacă ar fi nevoie. Mulți oameni dezvoltă dezgust pentru toate tipurile de carne, în timp ce antreprenorii de pompe funebre și chirurgii se adaptează rapid la experiența inițial dificilă a manipulării cadavrelor. Cercetările noastre în curs de desfășurare cu măcelarii din Anglia sugerează că aceștia se adaptează cu ușurință la lucrul cu părți de animale pe care consumatorul mediu le consideră destul de dezgustătoare.

Din fericire pentru majoritatea dintre noi, nu este nevoie să ne depășim repulsia în viitorul apropiat. Unii filozofi au susținut că îngroparea morților ar putea fi o risipă în contextul luptei împotriva foametei mondiale – dar există pe masă alternative mult mai gustoase decât o coajă de om. Putem trece la a mânca mai multe plante și mai puțină carne pentru a conserva resursele pierdute prin hrănirea directă a animalelor cu plante. Insectele ne pot satisface necesarul de proteine și există perspectiva tehnologiei cărnii de cultură.

Pentru moment, suntem la fel de fericiți ca și dumneavoastră să continuăm să acceptăm „înțelepciunea repulsiei”: carnea umană, în ciuda asemănărilor sale biochimice cu cea a altor mamifere, va rămâne ferm interzisă.

.