Ce țări din prezent au făcut parte din Iugoslavia?

Astăzi, există șase țări independente care au făcut parte din Kraljevina Jugoslavija (Regatul Iugoslav); acestea sunt Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina, Macedonia de Nord, Serbia și Muntenegru. Kosovo este un stat care s-a desprins din Serbia cu recunoaștere parțială ca națiune independentă. Este recunoscut de 111 țări ONU, inclusiv de puteri globale precum SUA, Canada și Japonia, dar nu este recunoscut de Serbia și nici de alte țări.

Slavii

Iugoslavia înseamnă literalmente țara „slavilor din sud”. Slavii, care nu trebuie confundați cu populațiile din Slovacia sau Slovenia (deși ambele au rădăcina care se referă la slavi, iar cea din urmă s-a format după destrămarea Iugoslaviei), este termenul general care se referă la popoarele originare din regiunile din Europa de Est, și defalcate mai departe în țări slave de est, slave de vest și slave de sud. Fiecare țară are o limbă distinctă, dar sunt reciproc inteligibile în cadrul fiecăreia dintre cele trei categorii. Unele dintre aceste țări fac parte din Uniunea Europeană, iar o mare parte din populația slavă trăiește și în Letonia, Lituania și Estonia.

Slavii sunt o ramură a etniei indo-europene, iar o mare parte dintre slavi au părul mai deschis și pielea albă, dar aceasta este o prejudecată predominantă și în alte țări, precum Suedia. Ceea ce îi unește pe slavi sunt strămoșii lor comuni.

Devenirea Iugoslaviei

Până în 1929, a existat Regatul sârbilor, croaților și slovenilor, care includea mai multe etnii, dintre care două aveau cele mai puternice voci: croații, care favorizau diversitatea și respectul pentru tradițiile fiecărei națiuni, și sârbii, care susțineau unitarismul. Sârbii au prevalat și, în 1921, a fost înființat un stat puternic centralizat sub dinastia sârbă Karadjordjević, în care regele lua toate deciziile, cu sfatul adunării sale. A existat, de asemenea, o politică externă puternică, cu reglementări stricte privind migrația în afara regatului.

În 1929, Alexandru I a luat de unul singur decizia de a schimba numele statului în Iugoslavia, trasând linia dintre cele nouă prefecturi în mod deliberat peste granițele inițiale ale fiecărei națiuni. Croații au rămas neauziți și nemulțumiți, iar în 1939 au reușit să negocieze pentru a deveni un stat sub o singură autoritate cu un nivel măsurabil de autonomie.

Post-Secundul Război Mondial

În 1946, Josip Broz Tito a format Iugoslavia Socialistă împreună cu partizanii săi conduși de comuniști, care au ajutat la eliberarea țării de sub dominația germană în ultimii ani ai celui de-al Doilea Război Mondial. Inițial, acesta a fost un stat puternic centralizat, urmând modelul sovietic atât din punct de vedere economic, cât și politic, și a inclus federația a șase republici nominal egale: Croația, Muntenegru, Serbia, Slovenia, Bosnia și Herțegovina și Macedonia. Serbia avea două provincii recunoscute pentru diferența lor etnică față de restul republicii respective: Kosovo, pentru albanezi, și Voivodina, pentru maghiare.

Încet, de-a lungul a trei constituții în 1953, 1963 și 1974, puterea a început să se deplaseze către întreprinderile economice, municipalitățile și aparatele la nivel de republică ale Ligii comuniștilor din Iugoslavia. Marile proprietăți funciare, întreprinderile industriale, serviciile publice și alte resurse au fost naționalizate, iar industrializarea a fost lansată. A fost adoptată, de asemenea, noțiunea de „autogestiune a muncitorilor”, prin care indivizii puteau contribui la gestionarea întreprinderilor iugoslave prin intermediul organizațiilor lor de muncă. Cu acest nou sistem, a fost realizată o creștere remarcabilă în statul anterior needucat, care avea, de asemenea, o rată de natalitate foarte ridicată.

Țara se dezmembrează

Din păcate, progresul a fost destul de efemer, deoarece a fost nevoie de o finanțare continuă din partea Fondului Monetar Internațional (FMI). Lipsa de stimulare a eficienței a dus la rate ridicate ale inflației și șomajului, iar în 1983, FMI a stabilit că Iugoslavia trebuia să-și repare economia printr-o restructurare amplă înainte de a putea primi alte finanțări. Determinarea modului de îndeplinire a acestei condiții prealabile pentru sprijinul FMI a scos la iveală vechile divergențe dintre națiunile din Iugoslavia, exacerbând conflictul din interiorul acesteia, ceea ce a dus la noi scindări și la război civil.

Slovenia și Croația au declarat secesiunea din Iugoslavia la 25 iunie 1991, iar Macedonia le-a urmat exemplul la 19 decembrie. La sfârșitul lunii martie a anului următor, bosniacii și croații musulmani au votat pentru secesiune, ceea ce a fost ultima picătură și a declanșat un război civil.

La 27 aprilie 1992, restul Serbiei și Muntenegrului au format Republica Federală Iugoslavia.

Rolul NATO

În 1996, ceea ce a început ca demonstrații pașnice împotriva inițiativei președintelui Serbiei, Slobodan Milošević, de a desființa autonomia constituțională a Kosovo în cadrul Serbiei, a degenerat încet într-un război civil în Kosovo. După ce a asistat la conflictul sângeros dintre etnicii albanezi și etnicii sârbi, mergând până la încercări de purificare etnică a albanezilor kosovari, NATO, deja prezentă pe teren într-o misiune de menținere a păcii, a trimis mai multe trupe la 24 martie 1999 și a bombardat țintele sârbești timp de 11 săptămâni. Până în prezent, legalitatea intervenției radicale a NATO rămâne contestată.

2003-2006 – Conflictul și separarea

În 2003, încă coexistau cu amărăciune sub numele de Republica Federală Iugoslavia, Serbia și Muntenegru au devenit Uniunea Serbia și Muntenegru, ceea ce a liniștit frământările de independență ale Muntenegrului, deoarece a permis organizarea unui referendum privind independența în termen de trei ani în Muntenegru.

Și, în mod sigur, în mai 2006, Muntenegru a putut în cele din urmă să organizeze referendumul, care a trecut la limită. La 5 iunie, la o zi după ce președintele sârb Svetozar Marovic a anunțat dizolvarea biroului său, Serbia a recunoscut sfârșitul uniunii. Serbia și Muntenegru s-au împărțit în două state suverane.

Se speculează că împărtășirea unei istorii atât de tumultoase i-a transformat pe locuitorii acestor țări în lucrători productivi care își cunosc valoarea de sine, lucru care se vede în determinarea lor de a avea succes în carieră și în viața de familie.