Compromisul Missouri
În 1820, pe fondul tensiunilor crescânde dintre secțiuni pe tema sclaviei, Congresul SUA a adoptat o lege care a admis Missouri în Uniune ca stat sclavagist și Maine ca stat liber, interzicând în același timp sclavia pe restul teritoriilor achiziționate de Louisiana, situate la nord de paralela 36º 30′.
Compromisul Missouri, așa cum era cunoscut, avea să rămână în vigoare pentru puțin peste 30 de ani înainte de a fi abrogat prin Legea Kansas-Nebraska din 1854. În 1857, Curtea Supremă a declarat compromisul neconstituțional în cazul Dred Scott, pregătind terenul pentru drumul final al națiunii spre Războiul Civil.
Facțiuni pro și contra sclavagismului în Congres
Când Teritoriul Missouri a solicitat pentru prima dată statutul de stat în 1818, era clar că mulți din teritoriu doreau să permită sclavia în noul stat. Parte a celor peste 800.000 de mile pătrate cumpărate de la Franța în Achiziția Louisiana în 1803, a fost cunoscut sub numele de Teritoriul Louisiana până în 1812, când a fost redenumit pentru a evita confuzia cu statul nou admis Louisiana.
Oferta statului Missouri de a deveni primul stat la vest de râul Mississippi și de a permite sclavia în interiorul granițelor sale a declanșat o dezbatere acerbă într-un Congres care era – ca și națiunea însăși – deja divizat în facțiuni pro și contra sclavagismului. În Nord, unde sentimentul aboliționist era în creștere, multe persoane se opuneau extinderii instituției sclaviei pe un nou teritoriu și se temeau că adăugarea statului Missouri ca stat sclavagist ar fi perturbat echilibrul care exista în prezent între statele sclavagiste și cele libere din Uniune. Între timp, sudiștii pro-sclavie au susținut că noile state, la fel ca și cele 13 originale, ar trebui să aibă libertatea de a alege dacă să permită sau nu sclavia.
În timpul dezbaterii, reprezentantul James Tallmadge din New York a propus un amendament la proiectul de lege privind statutul de stat care ar fi pus capăt, în cele din urmă, sclaviei în Missouri și i-ar fi eliberat pe lucrătorii înrobiți existenți acolo. Proiectul de lege amendat a trecut la limită în Camera Reprezentanților, unde nordicii dețineau un ușor avantaj. Însă în Senat, unde statele libere și cele sclavagiste aveau exact același număr de senatori, facțiunea pro-sclavie a reușit să elimine amendamentul lui Tallmadge, iar Camera a refuzat să adopte proiectul de lege fără el.
Maine și Missouri: Un compromis în două părți
După acest impas, Missouri și-a reînnoit cererea de obținere a statutului de stat la sfârșitul anului 1819. De data aceasta, președintele Camerei, Henry Clay, a propus ca Congresul să admită Missouri în Uniune ca stat sclavagist, dar, în același timp, să admită Maine (care la acea vreme făcea parte din Massachusetts) ca stat liber. În februarie 1820, Senatul a adăugat o a doua parte la proiectul comun de lege privind statutul de stat: Cu excepția statului Missouri, sclavia urma să fie interzisă în toate teritoriile fostei Louisiana Purchase la nord de o linie imaginară trasată la 36º 30′ latitudine, care se întindea de-a lungul graniței sudice a statului Missouri.
La 3 martie 1820, Camera a adoptat versiunea Senatului a proiectului de lege, iar președintele James Monroe a semnat-o ca lege patru zile mai târziu. În luna următoare, fostul președinte Thomas Jefferson i-a scris unui prieten că „chestiunea Missouri… ca un clopot de incendiu în noapte, m-a trezit și m-a umplut de teroare. Am considerat-o imediat ca pe un semnal de alarmă pentru Uniune. Deocamdată este într-adevăr tăcută. Dar aceasta este doar o amânare, nu o sentință finală”.
Revocarea Compromisului din Missouri
Deși Compromisul din Missouri a reușit să mențină pacea – pentru moment – nu a reușit să rezolve problema presantă a sclaviei și a locului acesteia în viitorul națiunii. Sudistii care s-au opus Compromisului din Missouri au făcut-o pentru că a creat un precedent pentru ca Congresul să elaboreze legi referitoare la sclavie, în timp ce nordicii nu au apreciat legea pentru că a însemnat extinderea sclaviei în noi teritorii.
În deceniile de după 1820, pe măsură ce expansiunea spre vest a continuat, iar mai multe dintre terenurile achiziționate din Louisiana au fost organizate ca teritorii, problema extinderii sclaviei a continuat să divizeze națiunea. Compromisul din 1850, care a admis California în Uniune ca stat liber, a impus Californiei să trimită un senator pro-sclavie pentru a menține echilibrul puterii în Senat.
În 1854, în timpul organizării teritoriilor Kansas și Nebraska, senatorul Stephen Douglas din Illinois a fost vârful de lance al Legii Kansas-Nebraska, care prevedea ca coloniștii din fiecare teritoriu să decidă singuri problema sclaviei, un principiu cunoscut sub numele de suveranitate populară. Controversata lege a abrogat efectiv Compromisul Missouri, permițând sclavia în regiunea situată la nord de paralela 36º 30′. Adoptarea Legii Kansas-Nebraska a declanșat violențe între coloniștii pro și contra sclavagismului din „Bleeding Kansas”, întârziind admiterea Kansasului în Uniune. Opoziția față de această lege a dus la formarea Partidului Republican și la apariția la nivel național a rivalului lui Douglas din Illinois, un avocat obscur pe nume Abraham Lincoln.
O controversă amară a înconjurat, de asemenea, decizia din 1857 a Curții Supreme a SUA în cauza Dred Scott vs. Sandford, care a decis că Compromisul Missouri era neconstituțional. Potrivit președintelui Curții Supreme Roger B. Taney și a altor șase judecători, Congresul nu avea puterea de a interzice sclavia în teritorii, întrucât al cincilea amendament garanta că proprietarii de sclavi nu puteau fi privați de proprietatea lor fără un proces echitabil. Al 14-lea Amendament, adoptat în 1865, după încheierea Războiului Civil, avea să anuleze ulterior părți importante din decizia Dred Scott.
Access hundreds of hours of historical video, commercial free, with HISTORY Vault. Start your free trial today.