Cum a început universul?

De ce suntem aici? Cum a început universul? Potrivit poporului Boshongo din Africa Centrală, înaintea noastră au existat doar întunericul, apa și marele zeu Bumba. Într-o zi, Bumba, îndurerat de o durere de stomac, a vomitat Soarele. Soarele a evaporat o parte din apă, lăsând pământ. Tot cu disconfort, Bumba a vomitat Luna, stelele și apoi leopardul, crocodilul, broasca țestoasă și, în cele din urmă, oamenii.

Acest mit al creației, ca multe altele, se luptă cu genul de întrebări pe care ni le punem cu toții și astăzi. Din fericire, așa cum va deveni clar, avem acum un instrument care să ne ofere răspunsurile: știința. Când vine vorba de aceste mistere ale existenței, primele dovezi științifice au fost descoperite în anii 1920, când Edwin Hubble a început să facă observații cu un telescop pe Muntele Wilson din California. Spre surprinderea sa, Hubble a constatat că aproape toate galaxiile se îndepărtau de noi. Mai mult, cu cât galaxiile erau mai îndepărtate, cu atât se îndepărtau mai repede. Expansiunea universului a fost una dintre cele mai importante descoperiri din toate timpurile. Această descoperire a transformat dezbaterea cu privire la întrebarea dacă universul a avut un început.

Dacă galaxiile se îndepărtează în prezent, ele trebuie, prin urmare, să fi fost mai apropiate în trecut. Dacă viteza lor ar fi fost constantă, atunci toate ar fi fost una peste alta cu miliarde de ani în urmă. A fost acesta modul în care a început universul? La acea vreme, mulți oameni de știință erau nemulțumiți de faptul că universul a avut un început, deoarece părea să implice că fizica s-a stricat. Ar fi trebuit să se invoce o agenție exterioară, pe care, din comoditate, o putem numi Dumnezeu, pentru a determina cum a început universul. Prin urmare, ei au avansat teorii în care universul se afla în expansiune în prezent, dar nu avea un început.

Poate cea mai cunoscută a fost propusă în 1948. A fost numită teoria stării de echilibru și sugera că universul a existat dintotdeauna și ar fi arătat la fel în orice moment. Această ultimă proprietate avea marea virtute de a fi o predicție care putea fi testată, un ingredient esențial al metodei științifice. Și s-a constatat că lipsește.

Dovezile observaționale care să confirme ideea că universul a avut un început foarte dens au venit în octombrie 1965, odată cu descoperirea unui fond slab de microunde în tot spațiul. Singura interpretare rezonabilă este că acest „fond cosmic de microunde” este o radiație rămasă de la o stare timpurie fierbinte și densă. Pe măsură ce universul s-a extins, radiația s-a răcit până când a devenit doar rămășița pe care o vedem astăzi. Teoria a susținut curând această idee.

Împreună cu Roger Penrose de la Universitatea Oxford, am arătat că, dacă teoria generală a relativității a lui Albert Einstein este corectă, atunci ar exista o singularitate, un punct de densitate infinită și curbură spațio-temporală, unde timpul are un început. Universul a început în Big Bang și s-a extins rapid. Acest lucru se numește „inflație” și a fost extrem de rapid: universul și-a dublat dimensiunea de mai multe ori într-o fracțiune mică de secundă. Inflația a făcut ca universul să fie foarte mare, foarte neted și foarte plat. Cu toate acestea, nu a fost complet neted: au existat mici variații de la un loc la altul. Aceste variații au dat naștere în cele din urmă la galaxii, stele și sisteme solare. Noi ne datorăm existența noastră acestor variații. Dacă universul timpuriu ar fi fost complet neted, nu ar fi existat stele și, prin urmare, viața nu s-ar fi putut dezvolta. Noi suntem produsul unor fluctuații cuantice primordiale. După cum va deveni clar, rămân multe mistere uriașe. Cu toate acestea, ne apropiem în mod constant de răspunsul la întrebările vechi: De unde venim? Și suntem noi singurele ființe din univers care pot pune aceste întrebări?

Acest articol de Stephen Hawking a fost publicat inițial ca introducere a cărții New Scientist The Origin of (Almost) Everything

.