Diplomația

Acesta este un fragment din volumul Relații internaționale – un manual pentru începători E-IR Foundations. Descărcați exemplarul gratuit aici.

Războiul constrânge și concentrează atenția publică, lasă o amprentă clară asupra vieții umane și este responsabil pentru modelarea lumii noastre. Pe de altă parte, în ciuda importanței sale, diplomația primește rareori multă atenție. Când teoreticianul militar Carl von Clausewitz a remarcat, la începutul anilor 1800, că războiul este continuarea politicii prin alte mijloace, el a încercat să normalizeze ideea de război în politica modernă. Însă, cuvintele sale au indicat, de asemenea, faptul că există acțiuni care, în afara războiului, pot ajuta statele să își atingă obiectivele. Acestea sunt, de obicei, acțiunile diplomaților. Și, activitatea lor este adesea mult mai puțin costisitoare, mult mai eficientă și mult mai previzibilă ca strategie decât războiul. De fapt, spre deosebire de secolele trecute, când războiul era ceva obișnuit, diplomația este ceea ce înțelegem astăzi ca fiind starea normală de lucruri care guvernează relațiile internaționale. Și, în epoca modernă, diplomația se desfășoară nu numai între statele-națiune, ci și de către o serie de actori nestatali, cum ar fi Uniunea Europeană și Organizația Națiunilor Unite.

Ce este diplomația?

Diplomația a existat probabil de când există civilizația. Cel mai simplu mod de a o înțelege este să începem prin a o vedea ca pe un sistem de comunicare structurată între două sau mai multe părți. Înregistrările privind contactele regulate prin intermediul trimișilor care călătoresc între civilizații vecine datează de cel puțin 2500 de ani. Acestea nu aveau multe dintre caracteristicile și elementele comune ale diplomației moderne, cum ar fi ambasadele, dreptul internațional și serviciile diplomatice profesionale. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că, indiferent de modul în care au fost organizate, comunitățile politice au găsit, de obicei, modalități de a comunica pe timp de pace și au stabilit o gamă largă de practici în acest sens. Beneficiile sunt clare dacă ne gândim că diplomația poate promova schimburi care îmbunătățesc comerțul, cultura, bogăția și cunoștințele.

Pentru cei care caută o definiție rapidă, diplomația poate fi definită ca un proces între actori (diplomați, de obicei reprezentând un stat) care există în cadrul unui sistem (relații internaționale) și care se angajează într-un dialog privat și public (diplomație) pentru a-și urmări obiectivele într-un mod pașnic.

Diplomația nu este politică externă și trebuie să fie distinsă de aceasta. Poate fi util să percepem diplomația ca parte a politicii externe. Atunci când un stat-națiune face politică externă, o face pentru propriile interese naționale. Și, aceste interese sunt modelate de o gamă largă de factori. În termeni de bază, politica externă a unui stat are două ingrediente cheie: acțiunile sale și strategiile sale pentru a-și atinge obiectivele. Interacțiunea pe care un stat o are cu un alt stat este considerată actul politicii sale externe. Acest act are loc, de obicei, prin interacțiuni între personalul guvernamental prin intermediul diplomației. Interacțiunea fără diplomație ar limita, de obicei, acțiunile de politică externă ale unui stat la conflict (de obicei război, dar și prin sancțiuni economice) sau spionaj. În acest sens, diplomația este un instrument esențial necesar pentru a funcționa cu succes în sistemul internațional de astăzi.

În contextul modern, așadar, un sistem dominat de state, putem considera în mod rezonabil diplomația ca fiind ceva ce se desfășoară în cea mai mare parte între state. De fapt, dreptul internațional aplicabil care guvernează diplomația – Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice (1961) – face referire doar la state ca actori diplomatici. Cu toate acestea, sistemul internațional modern implică, de asemenea, actori puternici care nu sunt state. Aceștia tind să fie organizații internaționale neguvernamentale (OIG) și organizații guvernamentale internaționale (OIG). Acești actori participă în mod regulat în domenii ale diplomației și adesea influențează în mod material rezultatele. De exemplu, Organizația Națiunilor Unite și Uniunea Europeană (două OIG) au influențat în mod substanțial diplomația în studiile de caz evidențiate mai târziu în acest capitol. Și, o serie de OIG – cum ar fi Greenpeace – au făcut să avanseze în mod semnificativ progresul către tratate și acorduri în domenii importante legate de sănătatea și progresul omenirii, cum ar fi negocierile internaționale de mediu.

În timp ce cititorii acestei cărți vor fi familiarizați într-o oarecare măsură cu conceptul de război datorită omniprezenței sale în viața modernă, diplomația se poate prezenta ca ceva străin sau îndepărtat. Pe de o parte, aceasta este o consecință a ceea ce este diplomația și a modului în care se desfășoară. Diplomația este cel mai adesea un act desfășurat de reprezentanții unui stat, sau de un actor non-statal, de obicei în spatele ușilor închise. În aceste cazuri, diplomația este un proces tăcut care funcționează în forma sa de rutină (și adesea extrem de complexă), desfășurat de diplomați și reprezentanți de rând. Poate că acesta nu este cel mai bun loc pentru a face lumină asupra diplomației pentru începători. Pe de altă parte, uneori, publicului îi sunt prezentate informări, declarații sau – mai rar – dezvăluiri complete ale unei chestiuni diplomatice. Acestea ajung de obicei în derivă în conștiința publică atunci când implică probleme internaționale critice și atrag oficiali de rang înalt. Deoarece acestea ajung pe prima pagină a ziarelor și își croiesc drum în cărțile de istorie, exemplele extrase din acest tip de diplomație sunt folosite în acest capitol pentru a oferi un punct de acces mai acceptabil.

Pentru a permite cititorului să își facă o idee despre ce este diplomația și de ce este importantă, acest capitol va folosi două studii de caz corelate între ele. Primul studiu de caz implică încercarea de a gestiona răspândirea armelor nucleare. A doua jumătate a secolului al XX-lea a ajuns să fie dominată de conflictul dintre două superputeri înarmate nuclear, Statele Unite ale Americii (SUA) și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS) – adesea numită Uniunea Sovietică. În acest climat tensionat, diplomația a făcut ca puține alte state-națiuni să dezvolte arme nucleare. Prin urmare, succesul diplomatic în ceea ce privește limitarea proliferării armelor nucleare este unul major și unul care a implicat atât actori nestatali, cât și actori naționali. Relațiile dintre SUA și Iran constituie cel de-al doilea studiu de caz. Acest caz se întinde pe mai multe decenii importante, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, până în prezent. Pe măsură ce vremurile s-au schimbat, s-a schimbat și structura relațiilor internaționale, provocând adesea schimbări materiale în modelele de diplomație dintre cele două națiuni. Vizitând această relație, este posibil nu doar să se arate importanța diplomației la nivel înalt între două state pivot, ci și să se ia în considerare importanța unei organizații guvernamentale internaționale – Uniunea Europeană. Studiile de caz au fost alese deoarece oferă o imagine a diplomației între state care au fost dușmani declarați și care au avut puține lucruri în comun din cauza unor sisteme economice, politice sau chiar religioase incompatibile. Cu toate acestea, prin diplomație, au reușit să evite războiul și să găsească modalități de a realiza progrese în cele mai critice domenii.

Reglementarea armelor nucleare

După prima utilizare a unei bombe atomice de către SUA asupra Japoniei în august 1945, lumea s-a transformat. Rapoartele și imaginile cu devastarea totală provocată de cele două bombe pe care SUA le-au aruncat asupra orașelor Nagasaki și Hiroshima au confirmat faptul că natura războiului s-a schimbat pentru totdeauna. După cum a descris scena un reporter:

Nu există nicio modalitate de a compara pagubele provocate de bomba atomică cu ceva ce am mai văzut vreodată. În timp ce bombele lasă clădiri eviscerate și cadre în picioare, bomba atomică nu lasă nimic. (Hoffman 1945)

Deși SUA a fost primul stat care a reușit să detoneze cu succes o bombă nucleară, și alte națiuni cercetau această tehnologie. Al doilea stat care a detonat cu succes o bombă a fost Uniunea Sovietică (1949). Au urmat Regatul Unit (1952), Franța (1960) și China (1964). Pe măsură ce numărul națiunilor care dețineau arme nucleare a crescut de la una la cinci, au existat temeri reale că aceste arme periculoase vor prolifera necontrolat la multe alte națiuni.

Proliferarea nu a fost doar o problemă de număr. Pe măsură ce armele au evoluat în sofisticare de la cele lansate în Japonia, ele au devenit cu multe ordine de mărime mai distructive, reprezentând o amenințare gravă pentru întreaga omenire. Până la începutul anilor 1960, au fost construite arme nucleare care puteau provoca distrugeri pe sute de kilometri dincolo de zona de impact. Statele Unite și Uniunea Sovietică, care se aflau într-un sistem de rivalitate cunoscut sub numele de Războiul Rece, păreau să fie într-o cursă pentru a se întrece reciproc în ceea ce privește cantitatea și calitatea bombelor pe care fiecare le deținea. Războiul Rece a fost cunoscut astfel deoarece prezența armelor nucleare de ambele părți făcea aproape de neconceput un război tradițional între cele două părți. Dacă cumva ar fi ajuns să se angajeze într-un conflict direct, fiecare dintre ele avea puterea de a-l distruge pe celălalt în întregime și, astfel, de a pune în pericol civilizația umană în ansamblul ei.

Poate părea ciudat, dar, în ciuda puterii lor ofensive, armele nucleare sunt deținute în primul rând ca instrumente defensive – este puțin probabil să fie folosite vreodată. Acest lucru se datorează unui concept cunoscut sub numele de descurajare. Deținând o armă care poate nimici un adversar, este puțin probabil ca un astfel de adversar să vă atace. Mai ales dacă armele dvs. pot supraviețui acelui atac și vă permit să ripostați. Într-un mediu atât de nesigur precum cel al Războiului Rece, obținerea unui arsenal nuclear a fost o modalitate de a obține descurajarea și o măsură de securitate care nu putea fi obținută altfel. Aceasta a fost, în mod evident, o opțiune atractivă pentru state. Din acest motiv, orice speranță de a crea un regim internațional de moderație în ceea ce privește armele nucleare părea condamnată în timpul Războiului Rece.

La limită și înapoi

Organizația Națiunilor Unite (ONU), care a fost creată în 1945 în parte pentru a oferi diplomației internaționale un punct central și pentru a crea o lume mai sigură, a încercat în zadar să scoată în afara legii armele nucleare la sfârșitul anilor 1940. În urma acestui eșec, au fost avansate o serie de obiective mai puțin absolute, în special pentru a reglementa testarea armelor nucleare. Armele care erau în curs de dezvoltare necesitau detonări de testare, iar fiecare test elibera cantități mari de radiații în atmosferă, punând în pericol ecosistemele și sănătatea umană.

Până la sfârșitul anilor 1950, diplomația la nivel înalt, în cadrul Organizației Națiunilor Unite, a reușit să stabilească un moratoriu (sau o suspendare) asupra testelor nucleare efectuate de Statele Unite și Uniunea Sovietică. Cu toate acestea, în 1961, un climat de neîncredere și tensiuni sporite între cele două națiuni au făcut ca testele să fie reluate. Un an mai târziu, în 1962, lumea a ajuns în pragul unui război nuclear în ceea ce este cunoscut astăzi sub numele de Criza rachetelor cubaneze, când Uniunea Sovietică a încercat să plaseze focoase nucleare în Cuba, o mică națiune insulară din Caraibe, situată la mai puțin de 150 de kilometri de coasta sudică a Statelor Unite. Liderul cubanez Fidel Castro solicitase armele pentru a descuraja Statele Unite să se amestece în politica cubaneză, în urma unei invazii eșuate sponsorizate de SUA, în 1961, de către forțele anti-Castro. După cum a afirmat premierul sovietic Nikita Hrușciov (1962), „cele mai puternice două națiuni au fost puse față în față, fiecare cu degetul pe buton”. După ce s-au împins reciproc la limită, președintele american John F. Kennedy și Hrușciov au descoperit că, prin intermediul diplomației, puteau ajunge la un compromis care să satisfacă nevoile de securitate de bază ale celuilalt. În urma unei serii de negocieri, rachetele sovietice au fost retrase din Cuba în schimbul retragerii de către Statele Unite a rachetelor pe care le instalaseră în Turcia și Italia. Întrucât cele două părți nu puteau avea încredere deplină una în cealaltă din cauza rivalității lor, diplomația s-a bazat (și a reușit) pe principiul verificării de către Organizația Națiunilor Unite, care a verificat în mod independent conformitatea.

După ce criza imediată legată de Cuba a fost rezolvată, diplomația la nivel înalt a continuat. Niciuna dintre cele două națiuni nu dorea ca o întrerupere atât de dramatică a comunicațiilor să se repete, astfel că a fost stabilită o linie directă care să facă legătura între Kremlinul de la Moscova și Pentagonul de la Washington. Pe baza acestui impuls, în iulie 1963 a fost convenit Tratatul de interzicere parțială a testelor nucleare, limitând testele nucleare doar la situri subterane. Nu a fost o soluție perfectă, dar a reprezentat un progres. Și, în acest caz, a fost determinată de liderii a două superputeri care doreau să dezescaladeze o situație tensionată.

Deși primele demersuri pentru reglementarea armelor nucleare au fost o afacere mixtă, încrederea pe care Kennedy și Hrușciov au pus-o în construirea diplomației a fost esențială în cursul Războiului Rece și a facilitat continuarea progresului în găsirea unor domenii de acord. În anii care au urmat crizei rachetelor din Cuba, diplomația Războiului Rece a intrat într-o fază de vârf, în ceea ce a devenit cunoscută ca o perioadă de „detensionare” între superputeri, acestea încercând să se angajeze diplomatic una față de cealaltă pe o serie de teme, inclusiv un tratat major de limitare a armelor. În acest climat, s-au înregistrat progrese și în ceea ce privește proliferarea nucleară.

Tratatul de neproliferare

Prin prisma progreselor anterioare, anii 1970 au debutat cu intrarea în vigoare a Tratatului de neproliferare a armelor nucleare (1970) – adesea cunoscut sub numele de Tratatul de neproliferare (TNP). Tratatul urmărea să canalizeze tehnologia nucleară către utilizări civile și să recunoască efectul destabilizator al unei noi proliferări a armelor nucleare asupra comunității internaționale. A fost un triumf al diplomației. Geniul tratatului a constat în faptul că a fost conștient de realitățile politicii internaționale de la acea vreme. Nu a fost un tratat de dezarmare, deoarece marile puteri pur și simplu nu ar fi renunțat la armele lor nucleare, de teamă că securitatea lor ar fi fost diminuată. Astfel, în loc să urmărească obiectivul imposibil de a elimina armele nucleare, Tratatul de neproliferare a urmărit să înghețe numărul de națiuni care dețineau arme nucleare la cele cinci națiuni care le dețineau deja: Statele Unite, Uniunea Sovietică, Regatul Unit, Franța și China. În același timp, aceste cinci națiuni au fost încurajate să împărtășească tehnologia nucleară non-militară cu alte națiuni – cum ar fi energia nucleară civilă – astfel încât aceste națiuni să nu se simtă tentate să caute arme nucleare. Pe scurt, cei care aveau arme nucleare le puteau păstra. Celor care nu le aveau li s-ar fi permis să beneficieze de cercetarea și inovarea non-militară a puterilor nucleare existente.

Datorită conceperii bine gândite a tratatului și aplicării sale, acesta a fost considerat un mare succes. După încheierea Războiului Rece, Tratatul de neproliferare a fost prelungit permanent în 1995. Este adevărat că acesta nu a menținut numărul națiunilor nucleare la cinci, dar există încă mai puțin de zece – ceea ce este departe de cele douăzeci sau mai multe preconizate de diplomații de pe ambele maluri ale Atlanticului înainte de intrarea în vigoare a tratatului în 1970. Statele cu programe incipiente de arme nucleare, cum ar fi Brazilia și Africa de Sud, au renunțat la ele din cauza presiunii internaționale de a adera la tratat. În prezent, doar un număr mic de state se află în afara limitelor acestuia. India, Pakistan și Israel nu au aderat niciodată, deoarece (în mod controversat în fiecare caz) aveau ambiții nucleare la care nu erau pregătite să renunțe din cauza priorităților de securitate națională. Subliniind importanța Tratatului de neproliferare, în 2003, când Coreea de Nord a decis să relanseze planurile anterioare de a dezvolta arme nucleare, s-a retras din tratat mai degrabă decât să îl încalce. Până în prezent, Coreea de Nord rămâne singura națiune care s-a retras din Tratatul de neproliferare.

Regimul de neproliferare nu este, desigur, perfect – o situație subliniată cel mai bine de încercarea Coreei de Nord de a prolifera în ciuda voinței internaționale. Este, de asemenea, un sistem cu o prejudecată inerentă, deoarece unui număr de națiuni li se permite să dețină arme nucleare pur și simplu pentru că au fost primele care le-au dezvoltat – și acest lucru continuă să se întâmple indiferent de comportamentul lor. Cu toate acestea, deși omenirea a dezvoltat arma supremă în bomba nucleară, diplomația a reușit să prevaleze în moderarea răspândirii acesteia. Atunci când se zvonește că o națiune dezvoltă o bombă nucleară, ca în cazul Iranului, reacția comunității internaționale este întotdeauna una de alarmă comună. În RI numim „norme” ideile care au devenit un loc comun. Datorită diplomației iscusite din deceniile trecute, neproliferarea este una dintre normele centrale care stau la baza sistemului nostru internațional.

SUA și Iranul

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Iranul s-a aflat într-un punct fierbinte geostrategic. Împarte o graniță lungă la nord cu Uniunea Sovietică și, prin urmare, a acționat ca un tampon geografic pentru orice mișcare sovietică în Orientul Mijlociu. Locația mai largă a Iranului, cunoscută sub numele de Golful Persic, era o regiune care conținea cel mai mare bazin de petrol cunoscut din lume – a cărui aprovizionare constantă era vitală pentru alimentarea economiilor orientate spre Vest. Așadar, o coincidență de timp, loc, politică și economie a făcut ca Iranul – în cele mai multe privințe un stat slab și subdezvoltat – să fie important. Atunci când regele Iranului, cunoscut sub numele de Șah, s-a trezit marginalizat de un guvern puternic de stânga, Statele Unite, în colaborare cu britanicii, au conspirat pentru a-l readuce la putere printr-o lovitură de stat secretă în 1953. În timpul Războiului Rece, Statele Unite se temeau că evoluțiile politice de stânga în națiuni ar putea duce la o revoluție comunistă internă și/sau la o alianță cu Uniunea Sovietică comunistă. Prin urmare, în anumite cazuri, Statele Unite au întreprins acțiuni intervenționiste pentru a împiedica răspândirea comunismului. Lovitura de stat a fost o filigrană în istoria americano-iraniană. A stabilit un model de relații strânse care avea să dureze 25 de ani, șahul devenind un aliat loial al Statelor Unite într-o regiune instabilă. Această volatilitate nu s-a datorat doar rivalității geostrategice din timpul Războiului Rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică. Regiunea mai largă era implicată într-o serie de crize cauzate de decolonizare și de fenomenul de naționalism arab care a rezultat, de opoziția regională față de crearea Israelului și de un conflict major în curs de desfășurare între India și Pakistan. Atunci, ca și acum, aceasta era o zonă a lumii extrem de instabilă în care să trăiești.

Iranul a fost întotdeauna o națiune care, în ciuda diferitelor manifestări ale formei și caracterului său intern, a aspirat la o mai mare statura pe plan internațional sau, cel puțin, la o predominanță regională. De exemplu, șahul, a cărui domnie autocratică a luat sfârșit prin revoluția din 1979, care i-a șters regimul și a creat Republica Islamică Iran, a nutrit planuri mărețe pentru ca Iranul să devină prima națiune din Orientul Mijlociu. Această viziune a fost împărtășită de Statele Unite, care au înarmat Iranul cu armament avansat, de tip non-nuclear, în timpul guvernării șahului. Statele Unite au sperat că sprijinul acordat șahului îi va permite acestuia să extindă și să aprofundeze puterea iraniană pentru a contribui la stabilizarea regiunii. Iranul de astăzi nu este cu mult diferit de Iranul șahului, în sensul că există în interiorul acelorași granițe și este o națiune formată din aceleași popoare. Cu toate acestea, un avertisment semnificativ este că rolul regional și global pe care Iranul urma să îl joace în timpul șahului era în mare măsură în conformitate cu dorințele americane, în timp ce rolul preconizat de Republica Islamică Iran este profund antagonist față de aproape toate aspectele politicii americane. Prin urmare, relațiile dintre SUA și Iran sunt pline de perspicacitate și intrigă datorită istoriei și a căilor divergente pe care ambele națiuni le-au experimentat.

Criza ostaticilor din Iran

Pentru a face legătura între studiul nostru de caz SUA-Iran și problema diplomației, nu trebuie să ne uităm mult dincolo de nașterea Republicii Islamice Iran la un episod cunoscut sub numele de criza ostaticilor din Iran. În noiembrie 1979, o bandă de studenți iranieni a invadat Ambasada SUA din Teheran, capitala Iranului, și a capturat personalul pe care l-a găsit acolo. Acest lucru s-a întâmplat după ce Șahul, care se afla în exil, își stabilise reședința la New York pentru a se trata de cancer. Protestatarii au cerut întoarcerea sa pentru a fi judecat pentru diverse infracțiuni comise de regimul său, cum ar fi torturarea disidenților politici. Astfel, prizonierii, majoritatea personal diplomatic american, au fost luați ostatici ca monedă de schimb, libertatea lor fiind oferită în schimbul întoarcerii șahului. Statele Unite și Iranul s-au trezit în ape necunoscute atunci când noul guvern iranian, condus de clericul Ruhollah Khomeini, clericul Ruhollah Khomeini, odinioară în exil împotriva șahului, a sancționat oficial luarea de ostatici.

Datorită cutumelor diplomatice stabilite, o ambasadă – deși găzduită pe pământ străin – nu are voie să intre în statul gazdă decât cu permisiunea acestuia. Astfel, atunci când protestatarii iranieni au invadat ambasada SUA din Teheran, au încălcat o caracteristică cheie a diplomației dezvoltată de-a lungul secolelor pentru a le permite diplomaților libertatea de a-și face treaba. Acesta este motivul pentru care, pentru a folosi un exemplu mai contemporan, fondatorul WikiLeaks, Julian Assange, a reușit să evite arestarea de către poliția britanică, stabilindu-și reședința într-o casă cu terasă cu aspect inofensiv din Londra – casa este Ambasada Ecuadorului, iar poliția a refuzat să intre. Oricât de ciudat ar părea, ofițerii de poliție au fost apoi staționați în fața ușii, așteptând să-l aresteze pe Assange în cazul în care acesta ar fi decis să plece – o operațiune care a costat contribuabilul britanic milioane de lire sterline. Din exemplul Assange reiese cât de mult sunt privite astfel de obiceiuri diplomatice de către națiuni și cât de puțin se schimbă acest lucru de-a lungul timpului – chiar și atunci când aceste națiuni sunt în conflict.

În cazul Iranului, nerespectarea de către acesta a principiilor diplomatice stabilite a fost atât șocantă, cât și extremă. Nu numai că a încălcat principiile diplomatice stabilite, dar luarea de ostatici de către un stat este definită ca o crimă de război în cadrul Convențiilor de la Geneva. În mod previzibil, Statele Unite au respins cererile Iranului, iar criza ostaticilor a devenit un conflict diplomatic tensionat care a durat 444 de zile. Aceasta a transformat Iranul într-un paria internațional: a existat o indignare la nivel mondial față de nerespectarea nu numai a regulilor sistemului internațional, ci și a decenței umane, în timp ce a defilat cu ostaticii – legați și încătușați – în fața camerelor de luat vederi. De asemenea, a marcat o nouă cale politică anti-occidentală pentru Iran, în opoziție flagrantă cu poziția sa pro-americană din timpul șahului. În ciuda eliberării în cele din urmă a ostaticilor în ianuarie 1981, națiunile cândva prietenoase au devenit dușmane. În urma crizei, toate legăturile diplomatice directe dintre Statele Unite și Iran au fost întrerupte până când o problemă de proliferare nucleară le-a adus la aceeași masă mai bine de treizeci de ani mai târziu.

Iranul nuclear

Iar ideea ca Iranul să dețină arme nucleare este, de înțeles, controversată. Ignoranța cunoscută a Iranului față de legile și obiceiurile internaționale, evidențiată de criza ostaticilor și întărită de acuzațiile periodice potrivit cărora sprijină grupurile teroriste și radicale, creează o atmosferă de neîncredere în comunitatea internațională. Veștile despre ambițiile nucleare ale Iranului au constituit un punct de interes major pentru diplomația internațională încă din 2002, când s-a scurs informația că Iranul a început dezvoltarea unui program nuclear modern care prezenta semne de înarmare (a se vedea Sinha și Beachy 2015 și Patrikarakos 2012). Acest lucru s-a întâmplat în pofida faptului că Iranul este semnatar al Tratatului de neproliferare și, prin urmare, este obligat să nu primească și să nu dezvolte arme nucleare. Iranul a protestat că programul său este destinat exclusiv unor scopuri civile și pașnice. Cu toate acestea, din cauza profilului internațional al Iranului, puțini au crezut acest lucru. Având în vedere că Statele Unite tocmai își declaraseră „Războiul global împotriva terorismului” în urma atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001, a fost o perioadă tensionată.

În 2002, Statele Unite nu aveau niciun apetit pentru diplomație cu Iranul în ceea ce privește problema nucleară. Statele Unite invadaseră deja Afganistanul la sfârșitul anului 2001 și se pregăteau să invadeze Irakul la începutul anului 2003, ca parte a campaniei sale de a scăpa Orientul Mijlociu de regimurile care ar putea oferi adăpost grupurilor teroriste transnaționale precum Al Qaeda – autorii atacurilor de la 11 septembrie 2001. Statele Unite aveau, de asemenea, un obiectiv mai mare: să asigure schimbarea regimului din Iran, pe care îl considerau principalul stat din lume care sponsorizează terorismul. Privit prin această logică, un război împotriva terorismului nu avea niciun sens dacă nu viza principalul terorist al lumii. Acest lucru urma să fie realizat prin demonstrarea puterii Statelor Unite prin invazia vecinilor Iranului – rețineți că Afganistanul se învecinează cu Iranul la est, iar Irakul se învecinează cu Iranul la vest. Acest lucru ar crea apoi o presiune internă asupra conducerii Iranului pentru ca aceasta să se reformeze de bună voie; ar putea chiar să incite o altă revoluție. Dacă acest lucru eșua, Statele Unite erau pregătite să se angajeze într-un fel sau altul cu Iranul pentru a-i distruge instalațiile de cercetare nucleară și, eventual, pentru a crea o schimbare de regim prin mijloace militare, așa cum au făcut în Irak și Afganistan. Acest lucru este cel mai bine încapsulat de fraza adesea repetată a președintelui George W. Bush, conform căreia „toate opțiunile sunt pe masă” în ceea ce privește relațiile cu Iranul – descrisă în termeni mai complecși de următorul pasaj dintr-un document guvernamental oficial:

Regimul iranian sponsorizează terorismul; amenință Israelul; încearcă să zădărnicească pacea în Orientul Mijlociu; perturbă democrația în Irak; și neagă aspirațiile de libertate ale poporului său. Problema nucleară și celelalte preocupări ale noastre pot fi rezolvate în cele din urmă numai dacă regimul iranian ia decizia strategică de a schimba aceste politici, de a-și deschide sistemul politic și de a oferi libertate poporului său. Acesta este scopul final al politicii americane. Între timp, vom continua să luăm toate măsurile necesare pentru a ne proteja securitatea națională și economică împotriva efectelor negative ale comportamentului lor negativ. (The National Security Strategy of the United States of America 2006, 20)

În acest climat, diplomația părea un eșec. Cu toate acestea, un candidat improbabil a intrat în luptă – Uniunea Europeană (UE). În 2003, trei națiuni UE, Marea Britanie, Germania și Franța, au inițiat o diplomație la nivel înalt cu Iranul, în încercarea de a preveni un război și de a introduce o mediere în situație. Discuțiile au fost respinse de Statele Unite, care au refuzat să ia parte, având în vedere obiectivele menționate mai sus. Pentru națiunile europene, diplomația a meritat să fie continuată. În ciuda faptului că Regatul Unit, Franța și Germania erau aliați tradiționali ai Statelor Unite, în Europa nu exista niciun apetit pentru un nou război în Orientul Mijlociu. Războiul din Irak a fost controversat, deoarece mulți – inclusiv Organizația Națiunilor Unite, care a refuzat să mandateze războiul – nu au acceptat rațiunea acestuia. Invazia Irakului din 2003 a divizat, de asemenea, Europa din punct de vedere politic și a provocat proteste populare în masă. În acest context, angajarea Iranului a fost o mișcare diplomatică îndrăzneață – intervenind efectiv în calea singurei superputeri a lumii atunci când aceasta se afla la cel mai beligerant nivel. Discuțiile au fost inițial neconcludente, dar au reușit cel puțin să angajeze Iranul în diplomație, blocându-i programul nuclear și oferind o cale de rezolvare, alta decât confruntarea.

În anii care au urmat invaziei, operațiunile militare din Irak și Afganistan au devenit profund tulburi, deoarece ambele națiuni (din motive diferite) au căzut în instabilitate. Acest lucru a necesitat o prezență militară pe termen mai lung și mai substanțială a Statelor Unite decât fusese planificat. Ca urmare, SUA s-au împotmolit și nu au fost în măsură să urmărească în mod realist o strategie militară împotriva Iranului. Astfel, aceasta s-a alăturat discuțiilor UE-Iran, deși cu reticență, în 2006. China și Rusia s-au alăturat de asemenea, făcând din această discuție o adevărată afacere diplomatică internațională. A durat aproape un deceniu, dar părțile au ajuns în cele din urmă la un acord în iulie 2015. Acest acord este o minune a diplomației. Ceea ce odinioară erau poziții reciproc opuse, caracterizate de decenii de neîncredere între Statele Unite și Iran, au fost lucrate cu minuțiozitate de diplomați de la toate nivelurile, de-a lungul mai multor runde diplomatice, până când au fost găsite compromisuri acceptabile pentru ambele părți.

Personal relationships between the diplomats were also built during the years of the negotiations, and these helped transcend state rivalries. Wendy Sherman, negociatorul principal al SUA, și-a amintit cum atât ea, cât și omologul său iranian, Abbas Araghchi, au devenit bunici în timpul negocierilor și și-au împărtășit unul altuia videoclipuri cu nepoții lor. Astfel de relații personale nu dizolvă sau schimbă interesele naționale prestabilite de ambele părți, dar au fost esențiale pentru ca ambele părți să dezvolte hotărârea de a lucra neobosit și de a nu renunța până când au reușit să ajungă la un acord asupra parametrilor-cheie. Relații personale similare au fost dezvoltate între oficialii de la cel mai înalt nivel atunci când au petrecut 17 zile blocați în discuții intense la Viena, în timpul fazei finale a negocierilor. Sherman a descris ulterior scena din ultima zi, cu tot personalul diplomatic adunat laolaltă, în timp ce secretarul de stat american John Kerry se adresa părților:

Secretarul Kerry a fost ultima persoană care a luat cuvântul. El a povestit că la vârsta de 21 de ani a plecat la război în Vietnam. Și-a luat angajamentul că va face tot ce va putea în viața sa pentru a se asigura că nu va mai exista niciodată, niciodată, un război. Sala a rămas absolut nemișcată. Era liniște. Și apoi toată lumea, inclusiv iranienii, a aplaudat. Pentru că, cred că, pentru noi toți, am înțeles că ceea ce am făcut a fost să încercăm să asigurăm pacea, nu războiul. (Sherman 2016)

La fel ca și în cazul rezolvării crizei rachetelor cubaneze, cheia succesului strategiei diplomatice care a stat la baza acordului a fost concentrarea pe verificare mai degrabă decât pe obiectivul aparent imposibil de a stabili încrederea. Diplomații au trudit în singurul domeniu în care o rezolvare era posibilă și au găsit o modalitate de a o face acceptabilă pentru ambele părți. Pentru Iran, acest lucru a implicat în mod evident eliminarea treptată a sancțiunilor economice punitive care fuseseră sponsorizate de Statele Unite și, de asemenea, eliminarea tacită a oricărei amenințări militare directe. Pentru americani, acordul a plasat Iranul sub un regim strict de verificare pentru a se asigura că nu poate dezvolta cu ușurință arme nucleare, iar în cazul în care se pare că ar face acest lucru, comunitatea internațională ar avea timp să reacționeze înainte ca aceste arme să devină utilizabile. Acest lucru este cunoscut sub numele de perioadă de „breakout” (a se vedea Broad și Peçanha 2015). Un astfel de lucru este posibil doar prin intermediul unui sistem fără precedent de inspecție internațională strictă a instalațiilor iraniene, pe care Iranul a fost de acord.

Rezolvarea conflictului nuclear dintre SUA și Iran nu ar fi fost posibilă fără mișcarea îndrăzneață a trei națiuni din Uniunea Europeană de a începe un proces diplomatic în timpul anului tensionat 2003. Nu numai că a fost evitată o confruntare serioasă între Iran și Statele Unite, dar a fost respectat și importantul principiu de neproliferare, care a devenit central în relațiile internaționale, prin asigurarea angajamentului Iranului față de Tratatul de neproliferare. Acordul nuclear iranian, deși este un exemplu clar de succes diplomatic în fața unor șanse mari, este controversat și fragil. Acesta va trebui să facă față multiplelor schimbări politice din Statele Unite și din Iran, care ar putea să-l desființeze în anii următori – și nu înlătură dușmănia dintre state, care continuă să aibă neîncredere una în cealaltă. Cu toate acestea, ar putea fi văzut retrospectiv ca actul de deschidere pe calea apropierii dintre cele două națiuni, care ar putea înlocui treptat modelul toxic al relațiilor început în 1979, odată cu criza ostaticilor. Chiar dacă Statele Unite și Iranul reiau calea confruntării, acest lucru nu înlătură triumful diplomației în acest caz, împiedicând proliferarea armelor nucleare în Orientul Mijlociu într-o perioadă critică și oferind o alternativă la ceea ce ar fi putut fi un război major.

Concluzie

Diplomația în epoca modernă, o epocă numită uneori „pacea lungă” (Gaddis 1989) datorită absenței unui război major din 1945 încoace, s-a adâncit și s-a extins în complexitate. În zilele noastre, nu ar fi binevenit să se bazeze o descriere a diplomației pe acțiunile din timpul scurt sau ca răspuns la un război între state. Astăzi, diplomația face parte integrantă din asigurarea faptului că perioada noastră de pace îndelungată se prelungește și că lumea în care trăim este cât se poate de favorabilă progresului individului, precum și al statului. Având în vedere că lumea de astăzi este mai legată și mai interdependentă ca niciodată, o diplomație eficientă și abilă este vitală pentru a se asigura că omenirea poate trece peste o listă din ce în ce mai mare de provocări comune, cum ar fi schimbările climatice, pandemiile, terorismul transnațional și proliferarea nucleară, care, dacă nu sunt rezolvate, pot fi cauza pierderii noastre. Așadar, deși s-ar putea să nu cunoașteți numele multora dintre cei implicați în eforturile diplomatice și nici să nu vedeți o mare parte din munca lor asiduă creditată în mass-media, munca lor este mai importantă decât oricând pentru noi toți.

*Vă rugăm să consultați PDF-ul cu linkul de mai sus pentru orice detalii de citare sau referință.

Lecturi suplimentare pe E-International Relations

• Diplomația parlamentară ca „Track 1 1/2 Diplomacy” în rezolvarea conflictelor
• Diplomația și sfârșitul politicii externe așa cum o cunoaștem
• Opinion – Diplomația virtuală în India
• Diplomația este arta de a spori puterea
• Imponderabilele diplomației din Orientul Mijlociu
• Palestina în Marea Britanie: Sovereignty and Diplomacy After Balfour