Disonanța cognitivă

În timp ce se afla la Universitatea din Minnesota, Festinger a citit despre un cult care credea că se apropie sfârșitul lumii. O femeie, „doamna Keech”, a relatat că a primit mesaje de la extratereștrii care spuneau că lumea se va sfârși într-un mare potop la o anumită dată. Ea a atras un grup de adepți care și-au părăsit locurile de muncă, școlile și soții și care au renunțat la bani și bunuri pentru a se pregăti să plece la bordul unei farfurii zburătoare care, potrivit doamnei Keech, va sosi pentru a-i salva pe adevărații credincioși. Având în vedere angajamentul serios al credincioșilor, Festinger s-a întrebat cum vor reacționa aceștia atunci când profeția va eșua. El și colegii săi, dându-se drept credincioși, s-au infiltrat în grupul doamnei Keech și au ținut notițe pe ascuns despre desfășurare.

Credincioșii s-au ferit de publicitate în timp ce așteptau farfuria zburătoare și potopul. Dar când profeția a fost neconfirmată, aproape imediat, membrii grupului, care înainte erau cei mai dedicați, au dat telefoane la ziare, au căutat interviuri și au început să facă prozelitism activ.

Festinger nu a fost surprins de prozelitismul brusc după neconfirmarea profeției; el a considerat că membrii cultului au recrutat sprijin social pentru credința lor pentru a diminua durerea provocată de neconfirmarea acesteia. Comportamentul lor a confirmat predicțiile teoriei sale privind disonanța cognitivă, a cărei premisă era că oamenii au nevoie să mențină coerența între gânduri, sentimente și comportamente.

Teoria lui Festinger propune că inconsecvența între credințe sau comportamente provoacă o tensiune psihologică inconfortabilă (adică disonanță cognitivă), determinându-i pe oameni să schimbe unul dintre elementele inconsecvente pentru a reduce disonanța sau să adauge elemente consonante pentru a restabili consonanța. Adepții doamnei Keech au înrolat în mod activ noi credincioși pentru a obține sprijin social (și astfel să adauge elemente consonante) pentru a reduce disonanța creată de neconfirmare.

În 1955, Festinger a părăsit Universitatea din Minnesota pentru Universitatea Stanford, unde, împreună cu studenții săi, a lansat o serie de experimente de laborator pentru a testa teoria disonanței cognitive și a o extinde la o gamă largă de fenomene. Unul dintre cele mai cunoscute a fost paradigma complianței forțate, în care subiectul îndeplinea o serie de sarcini mărunte repetitive și plictisitoare și apoi i se cerea să mintă „următorul subiect” (de fapt un complice al experimentului) și să spună că sarcinile erau interesante și plăcute. Unii subiecți au fost plătiți cu 1 dolar pentru a minți, în timp ce alții au fost plătiți cu 20 de dolari.

Bazându-se pe teoria disonanței, Festinger a prezis corect că subiecții care au fost plătiți cu 1 dolar pentru a minți au evaluat ulterior sarcinile ca fiind mai plăcute decât cei care au fost plătiți cu 20 de dolari. Subiecții care au fost plătiți cu 20 de dolari nu ar fi trebuit să experimenteze disonanță, deoarece au fost bine recompensați și au avut o justificare amplă pentru a minți, în timp ce cei plătiți cu 1 dolar au avut puține justificări pentru a minți și ar fi trebuit să experimenteze disonanță cognitivă. Pentru a reduce disonanța, aceștia au reevaluat sarcina plictisitoare ca fiind interesantă și plăcută.

În 1964, Festinger s-a mutat de la psihologia socială la cercetarea asupra percepției vizuale. Deși o plecare aparent radicală, a fost de fapt o continuare a unei teme. Activitatea lui Festinger privind percepția vizuală se referea la modul în care oamenii reconciliază neconcordanțele dintre percepția vizuală și mișcările ochilor pentru a vedea imagini coerente. Cercetările sale în domeniul psihologiei sociale s-au referit la modul în care oamenii rezolvă conflictul (dinamica de grup), ambiguitatea (comparația socială) și inconsecvența (disonanța cognitivă) – toate manifestări ale presiunilor pentru uniformitate.