„Fie ca hrana să fie medicamentul tău, iar medicamentul să fie hrana ta”: Hipocrate revizuit
Omniscientul Hipocrate, care a trăit în jurul anului 400 î.Hr., a teoretizat că anomaliile fiziologice și factorii de mediu, cum ar fi dieta, ar putea fi la originea tulburărilor mentale. Astăzi, suntem pe cale să ne dăm seama că acest lucru, într-o anumită măsură, ar putea fi într-adevăr așa.
Tulburările metabolice, cum ar fi obezitatea, sindromul metabolic și diabetul de tip II, ating proporții epidemice în multe părți ale lumii, ca o consecință inevitabilă a stilului de viață sedentar predominant și a aportului caloric excesiv (1,Referință Wild, Roglic, Green, Sicree și King2). În mod similar, tulburarea depresivă majoră este o boală gravă și frecventă, cu consecințe debilitante pentru individ și costuri mari pentru societate (3). Meta-analize recente au arătat că tulburarea depresivă majoră este un factor de risc independent pentru sindromul metabolic și diabetul de tip II, și invers (Referință Ali4-Referință Mezuk6). Este important faptul că morbiditatea și mortalitatea cardiovasculară crescută sunt observate nu numai în cazul diabetului de tip II, ci și în cazul tulburării depresive majore (Referință Angst7-Referință Haffner10). Mai mult, se raportează o creștere a obezității viscerale la persoanele depresive (Referință Ludescher11-Referință Everson-Rose13).
Există o serie de explicații posibile pentru asocierea dintre sindromul metabolic/diabet de tip II și tulburarea depresivă majoră. Trăsăturile adverse ale stilului de viață sunt bine descrise la indivizii depresivi (Referință Koopmans14,Referință Strine15), dar rămâne de elucidat dacă nu cumva ar putea fi împărtășite și unele mecanisme fiziopatologice.
În mod interesant, se știe din literatura de specialitate că restricția de creștere intrauterină și, la rândul ei, greutatea scăzută la naștere sunt asociate cu tulburările metabolice de mai târziu în viață (Referință Harder16-Referință Curhan18). O reglare alterată a axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale poate fi implicată, deoarece studiile clinice au atras atenția asupra unui rol important al axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale, în special în obezitatea viscerală (Referință Champaneri19-Referință Weber-Hamann22). Încheind această ipoteză cauzală, restricția de creștere intrauterină este, într-adevăr, asociată cu creșterea nivelului de cortizol și a răspunsului axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale (Referință Clark23,Referință Levitt24). Deoarece este bine stabilit faptul că dezechilibrele axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale pot fi un punct de cotitură în dezvoltarea tulburării depresive majore, precum și a altor boli psihiatrice, acest lucru necesită o atenție deosebită.
În acest număr, Abildgaard și colab. (Referință Abildgaard, Lund și Hougaard25) prezintă un studiu pe șobolani masculi care au fost supuși stresului prenatal (restricție de creștere intrauterină indusă de tratamentul matern cu dexametazonă) și cărora li s-a administrat o dietă bogată în grăsimi timp de 8 săptămâni. Este interesant faptul că dieta bogată în grăsimi a dublat aproximativ răspunsul corticosteronului la stresul acut de constrângere la acești șobolani, independent de restricția de creștere intrauterină. În mod important, aceste constatări sugerează că influența factorilor de mediu poate avea o importanță mai mare în comparație cu stresul prenatal și restricția de creștere intrauterină în reglarea răspunsului neuroendocrin la stres și indică un posibil rol al axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale în tulburările metabolice.
Deoarece un subgrup de pacienți care suferă de tulburare depresivă prezintă în mod constant capacitatea scăzută a dexametazonei de a suprima axa hipotalamo-hipofizo-suprarenală (Referință Stetler și Miller26), s-a făcut probabil cu mulți ani în urmă că tulburările axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale în depresie pot duce la tulburări metabolice secundare (Referință Bjorntorp27,Referință Vogelzangs28). Viceversa, Abildgaard și colab. (Referință Abildgaard, Lund și Hougaard25) arată că dieta bogată în grăsimi și expunerea prenatală la dexametazonă au exacerbat concomitent comportamentul de tip depresiv la animale. Luate împreună, acestea pot implica o asociere bidirecțională între tulburările metabolice și depresia mediată de axa hipotalamo-hipofizo-suprarenale.
O nouă clasă de medicamente se poate dovedi atractivă în acest context, și anume, inhibitorii 11β-hidroxisteroid dehidrogenazei 1 (11β-HSD1). Inhibarea acestei enzime poate împiedica conversia cortizonului inactiv din punct de vedere biologic în cortizol activ la nivel local în diferite țesuturi, inclusiv în țesutul adipos. Studiile preclinice și clinice sugerează un efect pozitiv modest asupra parametrilor metabolici (Referință Schnackenberg29-Referință Li32), dar sunt necesare studii suplimentare pentru a concluziona dacă inhibitorii 11β-HSD1 ar putea reduce, de asemenea, riscul de apariție a depresiei comorbide.
Un alt domeniu nou, de mare relevanță, este microbiota intestinală, care tocmai s-a demonstrat recent că afectează o gamă largă de sisteme fiziologice, în special în domeniul obezității și al rezistenței la insulină (Referință Vrieze33-Referință Turnbaugh35). În mod intrigant, studiile efectuate pe animale experimentale au dovedit că ingestia anumitor bacterii vii (probiotice) poate afecta comportamentul și activitatea axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale (referință Messaoudi36-Referință Bravo40). Într-un studiu clinic, 30 de zile de suplimentarea cu probiotice a îmbunătățit scalele de evaluare legate de anxietate și depresie și a scăzut excreția de cortizol urinar în comparație cu valorile inițiale la oameni sănătoși (Referință Messaoudi36).
Dovezile actuale ne pot reaminti că organismul funcționează ca un întreg și că tulburările psihiatrice nu ar trebui să fie văzute doar ca rezultat al unor procese patologice localizate în creier, cum ar fi anomalii neurochimice specifice. Cel mai probabil, are loc o încrucișare complexă între creier și periferie. Păstrarea acestei perspective în minte atunci când se proiectează experimentele de cercetare se poate dovedi a ne oferi o mai bună înțelegere a comorbidităților psihiatrice-somatice, pe lângă noi descoperiri revoluționare și principii noi de tratament.