Istoria Republicii Democratice Congo

Statul Liber Congo

Regele Leopold al II-lea al belgienilor a pus în mișcare cucerirea imensului domeniu care avea să devină fieful său personal. Atenția regelui a fost atrasă de această regiune în timpul explorării fluviului Congo de către exploratorul și jurnalistul britanic Henry Morton Stanley în 1874-77. În noiembrie 1878, Leopold a înființat Comitetul de Studii din Congo Superior (Comité d’Études du Haut Congo, redenumit ulterior Association Internationale du Congo) pentru a deschide interiorul Africii către comerțul european de-a lungul fluviului Congo. Între 1879 și 1882, sub auspiciile comitetului, Stanley a înființat stațiuni în partea superioară a Congo și a inițiat negocieri cu conducătorii locali. Până în 1884, Association Internationale du Congo a semnat tratate cu 450 de entități africane independente și, pe această bază, și-a afirmat dreptul de a guverna întregul teritoriu în cauză ca stat independent.

Leopold’s thinly veiled colonial ambitions paved the way for the Berlin West Africa Conference (1884–85), which set the rules for colonial conquest and sanctioned his control of the Congo River basin area to be known as the Congo Free State (1885–1908). Înarmat cu un mandat privat din partea comunității internaționale a vremii și sub pretextul misiunii umanitare a Asociației sale internaționale africane de a pune capăt sclaviei și de a aduce religia și beneficiile vieții moderne congolezilor, Leopold a creat un instrument coercitiv al hegemoniei coloniale.

Numele de Statul Liber Congo este strâns identificat cu greutățile și atrocitățile extraordinare la care au fost supuse masele congoleze în numele „misiunii civilizatoare” a lui Leopold. „Fără calea ferată”, spunea Stanley, „Congo nu valorează nici măcar un penny”. Totuși, fără a recurge la munca forțată, calea ferată nu putea fi construită, iar concesiunile uriașe care fuseseră făcute companiilor private europene nu ar fi devenit profitabile și nici rezistența africană din est nu putea fi învinsă fără o recrutare masivă de trupe indigene. Logica crudă a imperativului veniturilor l-a determinat pe Leopold să își transforme sistemul administrativ incipient într-o mașinărie concepută pentru a extrage nu numai cantitatea maximă de resurse naturale de pe pământ, ci și producția maximă de forță de muncă de la populație. Pentru a asigura forța de muncă necesară îndeplinirii obiectivelor lui Leopold, agenții săi au recurs la metode precum răpirea familiilor bărbaților congolezi, care erau forțați să îndeplinească cote de muncă adesea nerealiste pentru a asigura eliberarea familiilor lor. Cei care încercau să se răzvrătească erau tratați de armata privată a lui Leopold, Force Publique – un grup de soldați africani conduși de ofițeri europeni – care incendiau satele și măcelăreau familiile rebelilor. Trupele Force Publique erau, de asemenea, cunoscute pentru faptul că tăiau mâinile congolezilor, inclusiv ale copiilor; mutilările aveau rolul de a-i teroriza și mai mult pe congolezi și de a-i determina să se supună.

În urma criticilor internaționale intense provocate de dezvăluirile scriitorului american Mark Twain, ale jurnalistului englez E.D. Morel și ale diverșilor misionari, în 1908, Parlamentul belgian a votat pentru anexarea Statului Liber Congo – achiziționând practic zona de la regele Leopold și plasând astfel sub dominație belgiană ceea ce fusese cândva proprietatea personală a regelui. Cu toate acestea, impactul distructiv al Statului Liber Congo a durat mult dincolo de scurta sa istorie. Tulburările sociale generalizate nu numai că au îngreunat stabilirea unui sistem viabil de administrație, dar au lăsat și o moștenire de sentimente anti-occidentale pe care generațiile ulterioare de naționaliști au putut să le valorifice.