Japonia medievală
Perioada medievală a Japoniei este considerată de majoritatea istoricilor ca fiind cuprinsă între 1185 și 1603 d.Hr. Caracteristicile deosebite ale acestei perioade includ înlocuirea aristocrației cu clasa samurailor ca fiind cel mai puternic grup social, stabilirea conducătorilor militari shogun și a regenților acestora, declinul puterii împăraților și a mănăstirilor budiste și o stratificare a societății feudale în lorzi și vasali, precum și o diferențiere de clasă de durată bazată pe profesie. Țara a fost martora unor lungi perioade de războaie civile, în timp ce sefii războiului și marii proprietari de moșii (daimyo) se luptau pentru proeminență, iar guvernul central se străduia să unifice Japonia. Pe de altă parte, au existat evoluții în agricultură, comerț și schimburi comerciale. Artele au înflorit, în special pictura cu cerneală și artele spectacolului. Finally, Japan’s presence on the international stage became more involved with the Mongol Empire attacking Japan in the late 13th century CE and Japan invading Korea in the late 16th century CE, both campaigns ending in failure. All in all, then, a busy period of development and one which saw the population of Japan rise from around 7 million at the beginning to around 25 million at the end of it.
Medieval Time Periods
The history of medieval Japan is traditionally divided into the following periods:
Advertisement
- Kamakura Period (1185-1333 CE)
- Muromachi Period (1333-1573 CE)
- includes the Sengoku Period (1467-1568 CE)
- Azuchi-Momoyama Period (1573-1600 CE)
Alternatively, the period may be divided into the following two shogunates:
- Kamakura Shogunate (1192-1333 CE)
- Ashikaga Shogunate (1338-1573 CE)
Kamakura Period
Shogun: Minamoto no Yoritomo
Publicitate
Perioada Heian (794-1185 d.Hr.) se încheie și perioada Kamakura (Kamakura Jidai) începe cu înfrângerea de către Minamoto no Yoritomo (1147-1199 d.Hr.) a clanului rival Taira în Bătălia de la Dannoura din 1185 d.Hr., actul final al Războiului Genpei (1180-1185 d.Hr.). Perioada este denumită după Kamakura, un oraș de coastă situat la sud-vest de Edo (Tokyo), care a fost baza clanului Minamoto. Yoritomo s-a impus ca primul shogun (dictator militar) al Japoniei începând cu anul 1192 d.Hr., oferind astfel prima alternativă la puterea împăratului și a curții imperiale, care conduceau Japonia încă dinainte de apariția documentelor scrise. Din punct de vedere tehnic, împăratul – pe atunci Go-Toba (r. 1183-1198 d.Hr.) – era mai presus de shogun, dar, în practică, era invers, deoarece cel care deținea controlul celei mai mari armate controla și statul. Poziția de împărat al Japoniei, care își avea încă sediul la Heinakyo (Kyoto), a păstrat totuși o funcție ceremonială, iar aprobarea imperială era încă căutată de shoguni pentru a conferi o aparență de legitimitate propriei lor guvernări.
Yoritomo va fi shogun până la moartea sa în 1199 d.Hr. și, după o scurtă perioadă petrecută ca shogun de către fiul său cel mare, soția lui Yoritomo, Hojo Masako (1157-1225 d.Hr.), și tatăl ei, Hojo Tokimasa, au decis să conducă ei înșiși. Făcând acest lucru, ei nu numai că au promovat interesele clanului Hojo, dar au schimbat pentru totdeauna politica japoneză prin crearea funcției de regent shogunal. În acest nou aranjament, shogunul regent deținea puterea reală, shogunul devenea o simplă marionetă, iar Hojo Hojo domina toate posturile cheie ale guvernului shogunal (bafu). Sistemul shogunilor avea să dureze până la Restaurarea Meiji din 1868 d.Hr.
Înscrieți-vă la newsletterul nostru săptămânal prin e-mail!
Societatea feudală
Cu ascensiunea lorzilor războinici, societatea japoneză a fost organizată în jurul relației feudale dintre domn și vasal. Primul îi dădea pământuri celui de-al doilea în schimbul serviciului militar. În cazul în care un shogun sau un lord avea multe domenii, acesta putea da o parte dintre ele unui intendent (jito) – o funcție deschisă atât bărbaților, cât și femeilor – pentru a gestiona și colecta taxele locale, funcționarul respectiv având apoi dreptul la onorarii și la o poziție de stăpân. Rolul de intendent era acordat frecvent ca recompensă membrilor loiali ai shogunatului. Mulți jito au devenit puternici de sine stătători, iar descendenții lor au devenit daimyo sau proprietari feudali influenți, în timp ce un alt nivel de proprietari era reprezentat de guvernatorii militari sau jandarmii (shugo), care aveau responsabilități polițienești și administrative în provincia lor particulară. Acest sistem avea să funcționeze până în perioada medievală.
Femeile au continuat să fie folosite ca instrument de progres social în această perioadă prin intermediul practicii de căsătorie a fiicelor în familii cu statut superior. Acest lucru a avut loc nu doar în rândul elitelor, ci și în comunitățile rurale. Femeile erau în mare parte făcute responsabile de gospodărie și de servitorii acesteia, dacă existau, dar existau și unele femei războinice și mici proprietari de afaceri. Femeile puteau moșteni proprietăți, aveau unele drepturi de divorț și libertate de mișcare, dar acestea variau în funcție de timp și loc. În plus, informațiile referitoare la drepturile femeilor lipsesc adesea din documentele istorice dominate de bărbați, iar viața practică de zi cu zi era, în orice caz, foarte probabil diferită de declarațiile oficiale și juridice cu privire la ceea ce femeile puteau și nu puteau face.
Publicitate
Economic, țara a prosperat pe măsură ce tehnicile agricole s-au îmbunătățit (de ex.de exemplu, au fost folosite culturi duble, unelte de fier mai bune, îngrășăminte și soiuri mai rezistente de orez). Meseriile au devenit mai specializate și au fost guvernate de bresle, în timp ce comerțul cu China a cunoscut un boom, aurul, săbiile și lemnul japonez fiind schimbate, printre altele, cu mătase, porțelan și monede de cupru. În secolul al XV-lea e.n., Coreea a început să facă comerț și cu Japonia, exportând în special bumbac și ginseng. Satele au început să crească în mărime pe măsură ce rețelele de drumuri s-au îmbunătățit, iar micile afaceri și piețele le-au făcut mai atractive și mai convenabile ca loc de trai. Invaziile mongole & Declin Succesul regimului Kamakura este poate cel mai bine indicat de capacitatea sa de a rezista celei mai mari provocări: invaziile mongole. Liderul mongol Kublai Khan (r. 1260-1294 d.Hr.) era dornic să își extindă imperiul și a atacat Japonia în 1274 și 1281 d.Hr. Ambele campanii au eșuat în cele din urmă datorită rezistenței puternice a samurailor, a logisticii slabe și a navelor prost construite din partea mongolilor, precum și a două taifunuri. Aceste furtuni providențiale au fost numite de japonezi kamikaze sau „vânturi divine”, deoarece au distrus flotele mongole și au salvat țara. Cu ajutorul dumneavoastră creăm conținut gratuit care ajută milioane de oameni să învețe istorie în întreaga lume. Deveniți membru Guvernul Kamakura a fost în cele din urmă slăbit de invazii din cauza costului ridicat al menținerii unei armate permanente în așteptarea unui al treilea atac. Shogunatul a luat sfârșit când samuraii neplătiți și războinicii ambițioși au fost mobilizați de împăratul Go-Daigo (r. 1318-1339 d.Hr.), care dorea să restabilească puterea imperială. Aceasta a fost așa-numita Restaurare Kemmu, care a durat din 1333 până în 1336 d.Hr. Go-Daigo a găsit un aliat de bunăvoie în comandantul de armată trădător Ashikaga Takauji, care a atacat Heiankyo, în timp ce un alt războinic rebel, Nitta Yoshisada (l. 1301-1337 d.Hr.), a atacat Kamakura. Takauji dorea să fie noul shogun și l-a învins pe Yoshisada în luptă, capturând Heiankyo în 1336 d.Hr. Go-Daigo a fost exilat, deși apoi și-a înființat propria curte rivală la Yoshino, o situație de „curți duale” care nu a fost rezolvată până în 1392 d.Hr. Takauji l-a numit pe Komyo ca împărat marionetă (r. 1336-1348 d.Hr.), care i-a acordat în mod oficial stăpânului său titlul râvnit de shogun. Astfel, shogunatul Ashikaga a fost lansat în 1338 d.Hr. Guvernare & Daimyo Această perioadă își ia numele de la relocarea capitalei în districtul Muromachi din Heiankyo. Spre deosebire de stabilitatea relativă din perioada precedentă, Japonia era acum asaltată de un ciclu aparent nesfârșit de războaie civile și de competiție pentru putere între războinici rivali, începând cu Ashikaga Takauji care s-a luptat cu propriul frate între 1350 și 1352 d.Hr. Sistemul de guvernare al shogunatului Ashikaga a urmat cam aceleași linii ca și shogunatul Kamakura și a reușit să controleze cea mai mare parte a Japoniei centrale. Cu toate acestea, provinciile exterioare au fost o altă problemă, iar acestea au devenit coapte pentru ca daimyo să conducă zona lor așa cum doreau, ceea ce a îngreunat sarcina guvernului de a extrage taxe de la aceștia. Unii daimyo au fost administratori eficienți și corecți, iar satele au continuat să prospere și să se dezvolte în întreaga Japonie, deoarece fermierii căutau atât siguranța numărului, cât și beneficiile muncii în comun în cadrul unor proiecte comune, cum ar fi săparea de canale de irigații. În absența oricărei autorități din partea guvernului central, satele se guvernau adesea singure. Se formau mici consilii sau așa-zise consilii care luau decizii cu privire la legi și pedepse, organizau festivaluri comunitare și decideau asupra reglementărilor din cadrul comunității. Unele sate s-au reunit pentru a forma ligi sau ikki pentru beneficiul lor reciproc. Războiul Onin & Perioada Sengoku În cadrul perioadei Muromachi a existat o subperioadă de aproximativ 100 de ani, cea mai mare parte dintre ei de lupte, de unde și numele său de perioada Statelor Războinice sau Sengoku. Lucrurile au început cu Războiul Onin (1467-1477 d.Hr.), un război civil între războinici rivali și samurai, care a adus greutăți, jafuri și brutalitate la ușa multor oameni obișnuiți. Japonia părea în război cu ea însăși și cu conducătorii săi porniți spre distrugere. Conflictul s-a încheiat în 1477 d.Hr., dar au existat doar învinși și nu s-a găsit o soluție la militarismul și rivalitățile care au afectat țara până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea d.Hr. O consecință a luptelor a fost dezvoltarea castelelor și a orașelor-castel (jokomachi), deoarece sătenii căutau protecția unei baze bine fortificate. Samurai Ca urmare a reducerii numărului de războinici datorită uzurii războaielor și a faptului că cei care au supraviețuit au devenit mai puternici, și armatele de câmp au crescut în mărime. Compoziția acestor armate a devenit și ea mai complexă, nu doar cu samurai, ci și cu trupe specializate, cum ar fi infanteria ușor blindată sau ashigaru. Existau, de asemenea, unități de cavalerie, ninja – spioni, asasini și sabotori specializați – și oameni dedicați exclusiv procurării și transportului de provizii și echipamente. În ciuda acestor evoluții, samuraii (sau bushi, cum mai erau cunoscuți) au rămas cei mai importanți și, cu siguranță, cei mai prestigioși războinici pe câmpul de luptă medieval și în afara acestuia. Numele lor denotă mai degrabă o clasă socială decât o ocupație militară, dar cei care erau războinici luptători erau de obicei antrenați încă din copilărie să călărească, să înoate și să devină pricepuți în artele marțiale. Samuraii puteau mânui toate armele, dar erau deosebit de pricepuți la folosirea arcului și a sabiei, iar aspectul lor era deosebit datorită capului ras în față și a armurii confecționate din piele și metal cusute în mod complicat. Reprezentând aproximativ 5% din totalul populației, samuraii au dezvoltat un cod de onoare, bushido, care promova loialitatea, curajul și autodisciplina. Se aștepta ca samuraii să apere interesele și onoarea stăpânului lor, iar uneori chiar săvârșeau sinucideri rituale (seppuku) dacă eșuau în acest demers. Declin & Oda Nobunaga Sfârșitul perioadei Muromachi a venit atunci când un singur războinic și-a dominat în cele din urmă toți rivalii: Oda Nobunaga (l. 1534-1582 d.Hr.). Extinzându-și teritoriul prin anii 1550/60 d.Hr. de la baza sa de la Castelul Nagoya, în mare parte datorită armatei sale disciplinate de samurai și a utilizării inovatoare a prafului de pușcă, Nobunaga a cucerit Heiankyo în 1568 d.Hr. și apoi l-a exilat pe ultimul shogun Ashikaga, Ashikaga Yoshiaki, în 1573 d.Hr. Până la sfârșitul acelui deceniu, Japonia devenea în sfârșit o singură țară unificată. Oda Nobunaga va domni până la moartea sa în 1582 d.Hr. Unificarea țării a continuat apoi sub succesorii săi, războinicii Toyotomi Hideyoshi (1537-1598 d.Hr.) și Tokugawa Ieyasu (1543-1616 d.Hr.). Această perioadă istorică este cunoscută sub numele de Perioada Azuchi-Momoyama – Azuchi fiind castelul de pe malul lacului Biwa pe care Nobunaga l-a folosit ca sediu, iar Momoyama („Muntele Piersicilor”) fiind castelul sediu al fostului general al lui Nobunaga, Toyotomi Hideyoshi, situat în Fushimi, la sud de Heiankyo. Pentru a crește veniturile statului, începând cu anul 1571 d.Hr. a început un amplu topografiat al terenurilor pentru a face sistemul de impozitare mai eficient. În același timp, o strategie folosită pentru a face țara mai respectuoasă față de lege a fost confiscarea tuturor armelor deținute de țărani începând cu anul 1576 e.n., așa-numitele „vânători de săbii”. Pentru a alinia mănăstirile budiste la politica guvernamentală – deveniseră bogate, puternice și capabile să alinieze armate – Nobunaga a atacat mai multe, cel mai infamant fiind complexul monastic Enryakuji de pe muntele sacru Hiei, lângă Kyoto, în 1571 d.Hr. Toyotomi Hideyoshi Hideyoshi a continuat munca lui Nobunaga de unificare a Japoniei, ajutat de armata sa masivă de 200.000 de oameni și de abilitățile sale diplomatice iscusite, care au convins daimyo să i se alăture. Vestul Japoniei, Kyushu și Shikoku au fost aduse acum sub controlul guvernului central. Hideyoshi a dezvoltat apoi un sistem rigid de clase ceea ce avea să devină sistemul shi-no-ko-sho, cu patru niveluri diferite (în ordinea importanței): Fiecărei clase i s-a acordat o importanță bazată pe valoarea sa de producție și nu a fost permisă nicio mișcare între niveluri. Aceasta va rămâne baza societății japoneze până în epoca modernă. Hideyoshi nu era mulțumit doar cu Japonia în stăpânirea sa și dorea să construiască un imperiu. În acest scop, între 1592 și 1598 e.n., a invadat Coreea cu scopul de a trece apoi în China dinastiei Ming (1368-1644 e.n.). Invaziile, cunoscute și sub numele de Războaiele Imjin, au făcut ca perioada medievală să se încheie în forță, dar au fost un eșec, deoarece coreenii au opus o rezistență puternică, în special marina lor condusă de amiralul Yi Sun-sin, iar Ming a trimis o armată numeroasă pentru a-și apăra vecinul care dădea tribut. Armata japoneză a făcut incursiuni impresionante și chiar a capturat Seul și Pyongyang la un moment dat, dar moartea lui Hideyoshi în 1598 d.Hr. a însemnat retragerea în Japonia. A urmat o luptă pentru putere, iar după victoria sa în Bătălia de la Skeigahara (1600 d.Hr.), Tokugawa Ieyasu a preluat titlul de shogun în 1603 d.Hr. Astfel a fost instaurat shogunatul Tokugawa și a început perioada post-medievală Edo (1603-1868 d.Hr.). Japonia a continuat să amestece budismul și shintoismul cu credințele tradiționale pe tot parcursul perioadei medievale. Noi forme de budism Zen au fost introduse din China: secta Jodo (Tărâmul Pur), fondată în jurul anului 1175 d.Hr. de către preotul Honen (1133-1212 d.Hr.), și secta Jodo Shin (Adevăratul Tărâm Pur), fondată în 1224 d.Hr. de către Shinran (1173-1263 d.Hr.), elevul lui Honen. Ambele secte au simplificat religia și au subliniat faptul că iluminarea și avansarea spre cer erau deschise tuturor, indiferent de statutul social. Cea mai importantă mănăstire Zen a fost Kencho-ji din Kamakura, construită în 1253 d.Hr. Principiile Zen de austeritate și reținere au devenit foarte populare printre samurai. O altă sectă budistă populară a fost Nicheren, fondată de călugărul cu același nume (1222-1282 d.Hr.), care sublinia importanța cântării din textul sacru Lotus Sutra. Mănăstirile budiste au fost furnizori importanți de educație pentru toate clasele și multe dintre ele au găzduit școli de artiști de toate felurile. În 1543 d.Hr. a avut loc primul contact european cu Japonia, când trei comercianți portughezi au naufragiat. Odată cu europenii, și cu cei care i-au urmat, au venit două idei noi: armele de foc de calitate și creștinismul. Noua religie a fost încurajată de Oda Nobunaga pentru că sfida puterea mănăstirilor budiste și ajuta la comerțul exterior, dar creștinii au fost persecutați de succesorul său Toyotomi Hideyoshi, cel mai infamant fiind episodul din 1597 d.Hr. când 26 de creștini au fost crucificat în Nagasaki. Misionarii creștini au fost un alt furnizor important de educație, înființând școli generale oriunde se stabileau. Japonia a fost dominată în întregime de războinicii săi în perioada medievală, iar această situație s-a reflectat în arhitectura domestică austeră și în decorul interior, în arta și literatura sa. Perioada avea să producă multă poezie renga cu tematică marțială, istorii și povestiri de război (gunki monogatari), cea mai faimoasă lucrare fiind Povestea lui Heike (Heike monogatari), care a apărut pentru prima dată în jurul anului 1218 d.Hr. și povestește despre lupta pentru instaurarea shogunatului Kamakura. Două vile reconvertite din Heiankyo, care au aparținut cândva unor lorzi de război, sunt Kinkakuji sau „Templul Pavilionului de Aur” (1397 d.Hr.) – numit astfel datorită exteriorului său strălucitor și aurit – care a fost urmat de geamănul său, Ginkakuji sau „Templul senin al Pavilionului de Argint”, finalizat în 1483 d.Hr. Un al treilea este Ryoanji (1473 d.Hr.) din Kyoto, în prezent cea mai vizitată grădină de piatră Zen din Japonia. Minimalismul budismului Zen va avea o influență semnificativă asupra caligrafiei și picturii cu cerneală, întruchipată de opera preotului Zen Sesshu (numele real Toyo, 1420-1506 d.Hr.), care s-a specializat în suiboku – cerneală neagră și apă pe suluri de hârtie albă, într-un stil care a fost descris ca o formă austeră de impresionism. În schimb, portretul medieval al unor figuri precum împărați și shoguni a devenit mai realist în perioada medievală. Sculptura la scară mare este poate cel mai bine văzută în Templul Kotokuin din Kamakura, din 1252 d.Hr., care are o statuie masivă din bronz a lui Amida Buddha, cu o înălțime de 11,3 metri (37 ft). Până în perioada Azuchi-Momoyama și odată cu declinul templelor budiste, arta japoneză și decorarea arhitecturală s-au concentrat mult mai mult pe subiecte laice, în special păsări, flori și oameni care fac treburi zilnice, iar în picturi se foloseau mult mai mult culorile îndrăznețe, aurirea clădirilor și obiecte decorative precum paravane și cutii. Arta spectacolului a fost unul dintre produsele de durată ale perioadei medievale. Teatrul Noh (Nō) s-a dezvoltat începând cu secolul al XIV-lea d.Hr. și a derivat din ritualuri mai vechi de dans și muzică desfășurate în temple și sanctuare. În Noh, actorii de sex masculin care purtau măști făceau mișcări foarte stilizate, însoțite de muzică, cu câteva scurte cuvinte vorbite pentru a explica povestea generală care vorbea despre zei, demoni și eroi, precum și despre diversele lor situații dificile din punct de vedere moral. Costumele extravagante și bogat brodate ale actorilor aveau să influențeze foarte mult moda medievală târzie și modernă timpurie din Japonia. O altă evoluție a fost Ceremonia japoneză a ceaiului (chanoyu), care a căpătat o popularitate mult mai mare datorită eforturilor combinate ale călugărului Murato Shuko (1422-1502 d.Hr.) și ale shogunului Ashikaga Yoshimasa (r. 1449-1473 d.Hr.). Această ceremonie sobră și precisă avea loc în ceainării rustice speciale sau într-o sală de ceai slab mobilată și era o ocazie pentru conversații relaxate și pentru a expune câteva antichități alese. În această și în alte activități, perioada medievală a adus astfel o contribuție de durată la cultura japoneză și, de fapt, la cultura mondială. Acest conținut a fost posibil cu sprijinul generos al Fundației Sasakawa din Marea Britanie.
Susțineți organizația noastră non-profit
Publicitate
Perioada Muromachi
Publicitate
Perioada Azuchi-Momoyama
Religie
Arte & Arhitectură
