Joseph Lister, omul care a sterilizat chirurgia
Când chirurgul Joseph Lister a murit la vârsta de 84 de ani, pe 10 februarie 1912, a lăsat în urmă o reducere drastică a mortalității pacienților chirurgici din cauza infecțiilor. Potrivit statisticilor colectate de Lister însuși, scăderea a fost de la aproape 50% dintre cei operați la doar 15%. Deși alți pionieri lucrau atunci la aceleași idei și în ciuda faptului că unii experți au pus la îndoială cifrele lui Lister, nu există nicio îndoială că medicul britanic a rămas în istorie ca fiind părintele chirurgiei antiseptice. În prezent, milioane de oameni îl onorează în fiecare zi, fără să știe, clătindu-și gura cu o apă de gură numită în onoarea sa, chiar dacă el nu a participat la inventarea acesteia și nici nu a beneficiat de ea.
Intrarea într-o sală de operație în 1865 a fost un pariu pe viață și pe moarte. Anestezia lăsase în urmă epoca țipetelor agonizante ale pacienților, dar gangrena, septicemia și alte infecții postoperatorii au sfârșit prin a afecta aproape jumătate dintre cei operați. Procedura obișnuită pentru a alunga infecțiile era aerisirea saloanelor de spital pentru a expulza miasmele, „aerul rău” despre care medicii din această epocă credeau că era emis de răni și care răspândea boala la alți pacienți.
Dincolo de acest obicei igienic aproape unic, chirurgii din acea vreme venerau „bunul și vechiul miros chirurgical”, după cum reflectă Lindsey Fitzharris în recenta sa carte The Butchering Art: Joseph Lister’s Quest to Transform the Grisly World of Victorian Medicine (Scientific American/Farrar, Straus and Giroux, 2017). Medicii ajungeau în sala de operație în haine de stradă și, fără măcar să se spele pe mâini, își îmbrăcau halatele chirurgicale acoperite de sânge uscat și puroi, ca niște dungi militare pe o uniformă de armată.
În timpul operației, chirurgii foloseau ochelarii halatelor pentru a agăța firele de sutură și a le păstra astfel la îndemână. Instrumentele, dacă existau, erau curățate după operație, dar nu înainte. Dacă un bisturiu cădea pe jos, îl ridicau și continuau. Dacă în vreun moment era necesar să folosească ambele mâini, ei apucau bisturiul cu dinții. În zonele rurale, nu era neobișnuit ca operația să fie încheiată prin aplicarea pe rană a unei cataplasme calde de balegă de vacă. În camerele de reanimare, când asistentele își făceau rondul, sonda folosită pentru a scurge puroiul din rana infectată a unui pacient putea fi apoi aplicată pe leziunea pacientului din patul alăturat.
În urma lui Pasteur
Astfel, nu era neobișnuit ca până și chirurgii înșiși să se împotrivească să opereze atâta timp cât nu era absolut necesar. Problema infecțiilor era atât de apăsătoare încât se vorbea chiar de abolirea totală a operațiilor în spitale. Dar Lister nu a fost convins de teoria miasmelor. El a observat că, uneori, curățarea rănii reușea să limiteze infecția, ceea ce l-a făcut să bănuiască faptul că rădăcina problemei nu se afla în aer, ci în rana însăși.
În 1864, în timp ce profesa ca profesor de chirurgie la Universitatea din Glasgow, Lister a descoperit activitatea unui chimist francez pe nume Louis Pasteur. Când a citit în Recherches sur la putrefacție că fermentația se datorează germenilor, microbi invizibili cu ochiul liber, a intuit că aceeași cauză ar putea explica infecția rănilor.
Succesând ideile lui Pasteur, Lister a căutat o substanță chimică cu care să anihileze germenii. După mai multe teste, a ajuns la acidul carbolic (numit acum fenol), un compus extras din creozot, care a fost folosit atunci pentru a preveni putrezirea traverselor de cale ferată și a lemnului navelor și care a fost aplicat, de asemenea, la apele reziduale ale orașelor. În 1865, după niște începuturi îndoielnice, a reușit pentru prima dată să vindece fără infecție fractura deschisă a piciorului unui copil lovit de o mașină.
Un protocol de sterilizare
De atunci încolo, Lister a stabilit un protocol de sterilizare a instrumentelor chirurgicale, a mâinilor chirurgului, a pansamentelor și a rănilor cu soluții de acid carbolic și chiar a conceput un pulverizator pentru a difuza substanța în aerul sălii de operație, care cu siguranță nu era plăcut. Dar rezultatele au compensat neplăcerile, iar în 1867 Lister a reușit să își publice descoperirile și metoda antiseptică într-o serie de articole în revista The Lancet.
Cu toate acestea, antisepsia lui Lister nu a prins imediat în comunitatea medicală. Mulți medici au luat în derâdere ideea germenilor invizibili care pluteau în aer, numind-o șarlatanie neștiințifică. Editorul revistei Medical Record scria: „Este probabil ca în următorul secol să fim la fel de ridiculizați pentru credința noastră oarbă în puterea germenilor nevăzuți, așa cum au fost strămoșii noștri pentru credința lor în influența spiritelor, a anumitor planete și altele asemenea, care induceau anumite boli.”
La mai bine de un secol și jumătate mai târziu, însă, metodele și substanțele s-au schimbat. Din perspectiva noastră actuală, am putea fi surprinși de utilizarea generoasă a corozivului și toxicului fenol, care în zilele noastre este manipulat în laboratoare cu o atenție deosebită. Dar de la Lister, astăzi avem ideea sa revoluționară care a trasat linia de demarcație între chirurgia de modă veche și întruchiparea sa modernă. Și avem Listerine.
Javier Yanes
@yanes68
.