Miturile despre vampiri își au originea într-o afecțiune reală a sângelui

Conceptul de vampir este mai vechi decât poveștile lui Bram Stoker despre contele Dracula – probabil cu câteva secole. Dar au existat vreodată vampiri cu adevărat?

În 1819, cu 80 de ani înainte de publicarea romanului Dracula, John Polidori, un medic anglo-italian, a publicat un roman intitulat The Vampire. Cu toate acestea, romanul lui Stoker a devenit punctul de referință pentru descrierile noastre despre vampiri. Dar cum și unde s-a dezvoltat acest concept? Se pare că folclorul care înconjoară fenomenul vampirilor își are originea în acea zonă balcanică în care Stoker și-a localizat povestea contelui Dracula.

Cartea lui Bram Stoker <em>

Dracula</em> a devenit vampirul de referință. (Penguin Random House)

Stoker nu a călătorit niciodată în Transilvania sau în orice altă parte a Europei de Est. (Terenurile deținute de contele fictiv s-ar afla în România și Ungaria de astăzi).

Scriitorul s-a născut și a copilărit în Dublin. A fost prieten cu Oscar Wilde și William Gladstone. A fost atât un liberal, cât și un home-ruler – în favoarea unui regim de autonomie pentru Irlanda. S-a orientat spre teatru și a devenit manager de afaceri al Teatrului Lyceum din Londra. Prietenia sa cu Armin Vambery, un scriitor maghiar, a fost cea care a dus la fascinația sa pentru folclorul vampirilor. L-a consultat pe Vambery în scrierea romanului Dracula, al cărui personaj principal a fost liber modelat după Vlad Țepeș, un prinț însetat de sânge născut în Transilvania în 1431.

Sursa medicală a mitului

Dar de unde a apărut mitul vampirilor? Ca multe alte mituri, acesta se bazează parțial pe fapte. O afecțiune a sângelui numită porfirie, care ne însoțește de milenii, a devenit răspândită în rândul nobilimii și regalității din Europa de Est. Porfiria este o tulburare moștenită a sângelui care face ca organismul să producă mai puțin heme – o componentă esențială a hemoglobinei, proteina din globulele roșii care transportă oxigenul de la plămâni la țesuturile corpului. Pare probabil ca această afecțiune să fie la originea mitului vampirului. De fapt, porfiria este uneori denumită „boala vampirilor”.

Considerați simptomele pacienților cu porfirie:

Elemente din folclorul vampirilor corespund simptomelor porfiriei. ()

Sensibilitate la lumina soarelui: Sensibilitate extremă la lumina soarelui, care duce la desfigurarea feței, înnegrirea pielii și creșterea părului.

Cangii: Pe lângă desfigurarea facială, atacurile repetate ale bolii fac ca gingiile să se retragă, expunând dinții, care atunci arată ca niște colți.

Băutură de sânge: Deoarece urina persoanelor cu porfirie este roșu închis, folclorul presupunea că acestea beau sânge. De fapt, unii medici au recomandat ca acești pacienți să bea sânge pentru a compensa defectul celulelor roșii din sângele lor – dar această recomandare era pentru sânge animal. Este mai probabil ca acești pacienți, care ieșeau afară doar după lăsarea întunericului, să fi fost judecați ca fiind în căutare de sânge, iar colții lor au dus la poveștile populare despre vampiri.

Aversiune la usturoi: Conținutul de sulf din usturoi ar putea duce la un atac de porfirie, ducând la dureri foarte acute. De aici, aversiunea față de usturoi.

Reflecții care nu se văd în oglinzi: În mitologie, un vampir nu este capabil să se uite într-o oglindă, sau nu-și poate vedea reflexia. Defigurarea facială cauzată de porfirie se agravează cu timpul. Oxigenarea deficitară duce la distrugerea țesuturilor faciale și la prăbușirea structurii faciale. Pacienții evită, pe bună dreptate, oglinzile.

Frica de crucifix: În timpul Inchiziției spaniole (1478-1834), 600 de „vampiri” ar fi fost arși pe rug. Unii dintre acești vampiri acuzați erau suferinzi nevinovați de porfirie. Bolnavii de porfirie aveau motive întemeiate să se teamă de credința creștină și de simbolurile creștine.

Accestele acute ale bolii sunt asociate cu dureri considerabile și cu tulburări atât mentale, cât și fizice. Această afecțiune a fost atribuită regelui englez George al III-lea, deși analizele ulterioare au pus la îndoială porfiria ca fiind cauza „nebuniei” sale.”

Porfirie

În zilele noastre, cu cunoștințele noastre științifice despre porfirie, în loc să ne temem de acești oameni, putem să-i iubim și să-i îngrijim. Porfiria rămâne incurabilă, iar tratamentul este în principal de susținere: controlul durerii, lichide și evitarea medicamentelor și a substanțelor chimice care provoacă crize acute. Unele succese au fost obținute cu transplanturi de celule stem.

Ar fi putut Stoker să știe de existența porfiriei și/sau de legătura acesteia cu folclorul vampirilor? Abia în 1911, cu opt ani înainte de apariția cărții lui Stoker, bolile de porfirie (există mai multe tipuri) au fost clasificate de H. Gunther. Cu toate acestea, medicul, cercetătorul și autorul George Harley descrisese un pacient cu porfirie cu câțiva ani mai devreme.

Prin intermediul romanului său gotic, Stoker câștigă cu siguranță premiul pentru cel mai bun exemplu de mit împletit cu medicina!

Această povestire este un extras editat din cartea Of Plagues and Vampires: Believable Myths and Unbelievable Facts from Medical Practice (Mituri incredibile și fapte incredibile din practica medicală), de Michael Hefferon.

.