Oximoron

Oximoronul, în sens restrâns, este un artificiu retoric folosit în mod deliberat de către vorbitor și menit să fie înțeles ca atare de către ascultător.Într-un sens mai extins, termenul „oximoron” a fost aplicat și contradicțiilor involuntare sau accidentale, ca în cazul „metaforelor moarte” („abia îmbrăcat” sau „teribil de bun”). Lederer (1990), în spiritul „lingvisticii recreative”, merge până la a construi „oximoroni logologici”, cum ar fi citirea cuvântului „nook” compus din „no” și „ok” sau a numelui de familie Noyes ca fiind compus din „no” plus „yes”, sau jocuri de cuvinte exagerate, cum ar fi „divorce court”, „U.S. S. Army Intelligence” sau „press release”. există o serie de oximoroni dintr-un singur cuvânt construiți din „morfeme dependente” (adică care nu mai reprezintă un compus productiv în limba engleză, ci împrumutat ca și compus dintr-o altă limbă), ca în cazul lui pre-posterous (lit. „with the hinder part before”, comparați hysteron proteron, „upside-down”, „head over heels”, „ass-backwards” etc.) sau sopho-more (un compus grecesc artificial, lit. „wise-foolish”).

Cea mai frecventă formă de oximoron implică o combinație adjectiv-nume de două cuvinte, dar ele pot fi concepute și în sensul unor propoziții sau fraze.Un exemplu clasic de utilizare a oximoronilor în literatura engleză poate fi găsit în acest exemplu din Romeo și Julieta de Shakespeare, în care Romeo înșiră treisprezece la rând:

O iubire războinică! O, ură iubitoare!
O, nimic din nimic creați mai întâi!
O, grea lejeritate, serioasă vanitate!
Caosul diform al formelor bine-cunoscute!
Plumea de plumb, fum strălucitor, foc rece, sănătate bolnavă!
Somnul nemișcat, asta nu e ceea ce este!
Această iubire simt eu, care nu simt nici o iubire în asta.

Shakespeare mai îngrămădește multe oximoroni în Romeo și Julieta, în special („Frumos tiran! demon angelic! Corbul cu pene de porumbel! Mielul cu pene de lup! Substanța disprețuită a spectacolului divin!” etc.) și le folosește și în alte piese, de exemplu: „Trebuie să fiu crud doar pentru a fi bun” (Hamlet), „curaj înfricoșător” (Iulius Caesar), „bună ticăloșie” (The Tempest), dar și în sonetele sale, de exemplu „tender churl”, „gentle thief”.Alte exemple din literatura de limbă engleză includ: „hateful good” (Chaucer, traducând odibile bonum), „proud humility” (Spenser), „darkness visible” (Milton), „beggarly riches” (John Donne), „damn with faint praise” (Pope), „expressive silence” (Thomson, făcând ecoul latinei lui Cicero: cum tacent clamant, lit. „când tac, strigă”), „veselie melancolică” (Byron), „credință necredincioasă”, „fals adevărat” (Tennyson), „convențional neconvențional”, „spontaneitate chinuitoare” (Henry James), „tristețe încântată”, „trădare loială”, „răceală scânteietoare” (Hemingway).

În context literar, autorul nu semnalează de obicei folosirea unui oximoron, dar în uzul retoric, a devenit o practică obișnuită să se anunțe explicit folosirea unui oximoron pentru a clarifica argumentul, ca în:

„Pe Voltaire l-am putea numi, printr-un oximoron care are o mulțime de adevăr în el, un „pesimist epicureu””. (Quarterly Review vol. 170 (1890), p. 289)

În acest exemplu, „pesimist epicureu” ar fi recunoscut ca un oximoron în orice caz, deoarece principiul de bază al epicureismului este echanimitatea (ceea ce ar exclude orice fel de perspectivă pesimistă). Cu toate acestea, publicitatea explicită a utilizării oximoronilor a deschis o scară glisantă de construcții mai puțin evidente, care se încheie cu „oximoronii de opinie”, cum ar fi „etica afacerilor”.

J. R. R. R. Tolkien și-a interpretat propriul nume de familie ca fiind derivat din echivalentul în limba germană joasă al lui dull-keen (înalta germană toll-kühn), care ar fi un echivalent literal al grecului oxy-moron.