Pictură în frescă
Pictură în frescă, metodă de vopsire a pigmenților pe bază de apă pe tencuiala proaspăt aplicată, de obicei pe suprafețele pereților. Culorile, care se obțin prin măcinarea pigmenților sub formă de praf uscat în apă pură, se usucă și se fixează odată cu tencuiala pentru a deveni o parte permanentă a peretelui. Pictura în frescă este ideală pentru realizarea de picturi murale, deoarece se pretează la un stil monumental, este durabilă și are o suprafață mată.
SCALA/Art Resource, New York
Buon, sau „adevărată”, fresca este cea mai durabilă tehnică și constă în următorul proces. Trei straturi succesive de tencuială special pregătită, nisip și, uneori, praf de marmură sunt aplicate cu mistria pe un perete. Fiecare dintre primele două straturi grosiere se aplică și apoi se lasă să se întărească (să se usuce și să se întărească). Între timp, artistul, care a realizat o caricatură la scară naturală (desen pregătitor) a imaginii care urmează să fie pictată, transferă contururile desenului pe perete pornind de la un calc realizat din caricatură. Stratul final de tencuială netedă (intonaco) este apoi aplicat cu mistria pe cât de mult din perete poate fi pictat într-o singură ședință. Limitele acestei zone sunt delimitate cu grijă de-a lungul liniilor de contur, astfel încât marginile, sau rosturile fiecărei secțiuni succesive de tencuială proaspătă să fie imperceptibile. Aceste secțiuni se numesc giornate, o „zi de lucru”. Trasarea este apoi ținută pe intonaco proaspăt și aliniată cu grijă cu secțiunile adiacente de perete pictat, iar contururile sale pertinente și liniile interioare sunt trasate pe tencuiala proaspătă; acest desen slab, dar precis, servește drept ghid pentru pictarea imaginii în culori.
SCALA/Art Resource, New York
Un intonaco pregătit corect își va păstra umiditatea timp de mai multe ore. Atunci când pictorul își diluează culorile cu apă și le aplică cu pensula pe tencuială, culorile sunt îmbibate în suprafață, iar pe măsură ce peretele se usucă și se întărește, particulele de pigment se leagă sau se cimentează împreună cu particulele de var și nisip. Acest lucru conferă culorilor o mare permanență și rezistență la îmbătrânire, deoarece acestea sunt parte integrantă a suprafeței peretelui, mai degrabă decât un strat de vopsea suprapus pe acesta. Mediul frescă solicită foarte mult îndemânarea tehnică a pictorului, deoarece acesta trebuie să lucreze rapid (cât timp tencuiala este umedă), dar nu poate corecta greșelile prin suprapicturare; acest lucru trebuie făcut pe un strat proaspăt de tencuială sau prin metoda secco.
ART Collection/Alamy
Fresco secco („frescă uscată”) este un proces care renunță la pregătirea complexă a peretelui cu tencuială umedă. În schimb, zidurile uscate, finisate, sunt îmbibate cu apă de var și pictate în timp ce sunt umede. Culorile nu pătrund în tencuială, ci formează o peliculă de suprafață, ca orice altă vopsea. Secco este util pentru pictura de detaliu și pentru retușarea frescei adevărate.
Originea picturii în frescă este necunoscută, dar a fost folosită încă din civilizația minoică (la Knossos în Creta) și de către vechii romani (la Pompei). Renașterea italiană a fost marea perioadă a picturii în frescă, așa cum se vede în lucrările lui Cimabue, Giotto, Masaccio, Fra Angelico, Correggio – care a favorizat tehnica sotto in su („de jos în sus”)_ și mulți alți pictori de la sfârșitul secolului al XIII-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea. Picturile lui Michelangelo din Capela Sixtină și picturile murale din Stanza lui Rafael de la Vatican sunt cele mai faimoase fresce. Cu toate acestea, până la mijlocul secolului al XVI-lea, utilizarea frescei a fost în mare parte suplinită de pictura în ulei. The technique was briefly revived in the 20th century by Diego Rivera and other Mexican muralists as well as Francesco Clemente.
SuperStock