Războiul de o sută de ani
Numele de Războiul de o sută de ani a fost folosit de istorici încă de la începutul secolului al XIX-lea pentru a descrie lungul conflict care a opus regii și regatele Franței și Angliei între 1337 și 1453. La originea conflictului se află doi factori: în primul rând, statutul ducatului de Guyenne (sau Aquitania) – deși aparținea regilor Angliei, acesta a rămas un fief al coroanei franceze, iar regii Angliei doreau o posesiune independentă; în al doilea rând, în calitate de rude apropiate ale ultimului rege Capețian direct (Carol al IV-lea, care murise în 1328), regii Angliei din 1337 au revendicat coroana Franței.
Teoretic, regii francezi, care dețineau resursele financiare și militare ale celui mai populat și mai puternic stat din Europa de Vest, dețineau avantajul asupra regatului englez, mai mic și mai puțin populat. Cu toate acestea, armata expediționară engleză, bine disciplinată și care își folosea cu succes arcul lung pentru a opri atacurile cavaleriei, s-a dovedit în mod repetat victorioasă în fața unor forțe franceze mult mai mari: victorii semnificative au avut loc pe mare, la Sluys (1340), și pe uscat, la Crecy (1346) și Poitiers (1356). În 1360, regele Ioan al Franței, pentru a-și salva titlul, a fost forțat să accepte Tratatul de la Calais, care a acordat independență totală ducatului de Guyenne, care acum s-a extins considerabil, incluzând aproape o treime din Franța. Cu toate acestea, fiul său Carol al V-lea, cu ajutorul comandantului său șef Bertrand du Guesclin, a reușit până în 1380 să recucerească aproape tot teritoriul cedat, în special printr-o serie de asedii.
După o pauză, Henric al V-lea al Angliei a reluat războiul și s-a dovedit victorios la Agincourt (1415), a cucerit Normandia (1417-1418), iar apoi a încercat să se încoroneze ca viitor rege al Franței prin Tratatul de la Troyes (1420). Dar succesele sale militare nu au fost egalate de succese politice: deși aliat cu ducii de Burgundia, majoritatea francezilor au refuzat dominația engleză. Grație Ioanei d’Arc, asediul orașului Orleans a fost ridicat (1429). Apoi, Parisul și Ile-de-France au fost eliberate (1436-1441), iar după ce armata franceză a fost reorganizată și reformată (1445-1448), Carol al VII-lea a recucerit ducatul Normandiei (Bătălia de la Formigny, 1450), iar apoi a pus stăpânire pe Guyenne (Bătălia de la Castillon, 1453). Sfârșitul conflictului nu a fost niciodată marcat de un tratat de pace, ci s-a stins pentru că englezii au recunoscut că trupele franceze erau prea puternice pentru a fi confruntate direct.
Teritoriul englez în Franța, care fusese extins încă din 1066 (vezi Hastings, Bătălia de la), a rămas acum limitat la portul Calais de pe Canalul Mânecii (pierdut în 1558). Franța, în sfârșit eliberată de invadatorii englezi, și-a reluat locul de stat dominant al Europei occidentale.
.