Religia seculară

Teoria religiei politice se referă la ideologiile guvernamentale a căror susținere culturală și politică este atât de puternică încât se spune că ating o putere echivalentă cu cea a unei religii de stat, cu care prezintă adesea asemănări semnificative atât în teorie, cât și în practică. Pe lângă formele de bază ale politicii, cum ar fi parlamentul și alegerile, aceasta deține și un aspect de „sacralizare” legat de instituțiile conținute în cadrul regimului și oferă, de asemenea, măsurile interioare considerate în mod tradițional ca fiind teritoriu religios, cum ar fi etica, valorile, simbolurile, miturile, ritualurile, arhetipurile și, de exemplu, un calendar liturgic național.

Organizațiile politico-religioase, cum ar fi Partidul Nazist, au aderat la idealizarea puterii culturale și politice asupra întregii țări. Corpul bisericesc al statului nu mai deținea controlul asupra practicilor de identitate religioasă. Din acest motiv, nazismul a fost combătut de multe organizații politice și religioase ca fiind o religie politică, pe baza dominației pe care o avea regimul nazist (Gates și Steane). În general, religiile politice rivalizează cu religiile tradiționale existente și pot încerca să le înlocuiască sau să le eradicheze. Termenul a primit o nouă atenție din partea politologului Hans Maier.

Societățile totalitare sunt poate mai predispuse la religia politică, dar diverși cercetători au descris trăsături ale religiei politice chiar și în democrații, de exemplu religia civilă americană, așa cum a fost descrisă de Robert Bellah în 1967.

Termenul este uneori tratat ca sinonim cu religia civilă, dar, deși unii cercetători folosesc termenii în mod echivalent, alții văd o distincție utilă, folosind „religia civilă” ca pe ceva mai slab, care funcționează mai mult ca o forță unificatoare din punct de vedere social și în esență conservatoare, în timp ce o religie politică este radical transformatoare, chiar apocaliptică.

Prezentare generalăEdit

Termenul religie politică se bazează pe observația că, uneori, ideologiile politice sau sistemele politice prezintă trăsături mai frecvent asociate cu religia. Printre cercetătorii care au studiat aceste fenomene se numără William Connolly în științele politice, Christoph Deutschmann în sociologie, Emilio Gentile în istorie, Oliver O’Donovan în teologie și alții în psihologie. O religie politică ocupă adesea același spațiu etic, psihologic și sociologic ca și o religie tradițională și, ca urmare, deseori dislocă sau cooptează organizațiile și credințele religioase existente. Cel mai central marker al unei religii politice implică sacralizarea politicii, de exemplu, un sentiment religios copleșitor atunci când își servește țara sau devotamentul față de Părinții fondatori ai Statelor Unite. Deși o religie politică poate coopta structurile sau simbolistica religioasă existentă, ea însăși nu are elemente spirituale sau teocratice independente – este în esență seculară, folosind motive și metode religioase în scopuri politice, dacă nu respinge în mod categoric credința religioasă. În mod obișnuit, o religie politică este considerată laică, dar formele mai radicale ale acesteia sunt, de asemenea, transcendentale.

Originea teorieiEdit

Filosoful din secolul al XVIII-lea Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) a susținut că toate societățile au nevoie de o religie pentru a ține oamenii uniți. Deoarece creștinismul avea tendința de a-i îndepărta pe oameni de problemele pământești, Rousseau a pledat pentru o „religie civilă” care să creeze legăturile necesare pentru unitatea politică în jurul statului. Teologul protestant elvețian Adolf Keller (1872-1963) a susținut că marxismul din Uniunea Sovietică a fost transformat într-o religie seculară. Înainte de a emigra în Statele Unite, filosoful politic de origine germană Eric Voegelin a scris o carte intitulată Religiile politice. Alte contribuții privind „religia politică” (sau termeni asociați, cum ar fi „religie seculară”, „religie laică” sau „religie publică”) au fost aduse de Luigi Sturzo (1871-1959), Paul Tillich (1886-1965), Gerhard Leibholz (1901-1982), Waldemar Gurian (1902-1954), Raymond Aron (1905-1983) și Walter Benjamin (1892-1940). Unii au văzut în astfel de „religii” un răspuns la vidul existențial și la nihilismul provocat de modernitate, de societatea de masă și de ascensiunea unui stat birocratic, iar în religiile politice „rebeliunea împotriva religiei lui Dumnezeu” a atins punctul culminant. De asemenea, ei le-au descris ca fiind „pseudo-religii”, „religii de substituție”, „religii surogat”, „religii manipulate de om” și „anti-religii”. Politologul Juan Linz, de la Yale, și alții au remarcat că secularizarea secolului XX a creat un gol care ar putea fi umplut de o ideologie care să pretindă o stăpânire și asupra chestiunilor etice și identitare, făcând posibile religiile politice bazate pe totalitarism, universalism și misiuni mesianice (cum ar fi Manifest Destiny).

O revistă academică cu numele Totalitarian Movements and Political Religions (Mișcări totalitare și religii politice) a început să fie publicată în anul 2000. Ea a fost redenumită Politics, Religion & Ideology în 2011. Este publicată de Taylor & Francis.

Aspecte tipiceEdit

Calitățile cheie adesea (nu toate sunt întotdeauna prezente) împărtășite de religia politică includ:

• Structural
  • Diferențierea între sine și celălalt și demonizarea celuilalt (în religia teistă, diferențierea depinde, de obicei, de aderarea la anumite dogme și comportamente sociale; în religia politică, diferențierea se poate face, în schimb, pe motive precum naționalitatea, atitudinile sociale sau apartenența la partide politice „inamice”).
  • O conducere transcendentă, fie cu tendințe mesianice, adesea o figură carismatică.
  • Structuri organizaționale puternice, ierarhice.
  • Controlul educației, pentru a asigura securitatea, continuarea și venerarea sistemului existent.
• Credință
  • Un sistem de credință coerent pentru a impune un sens simbolic asupra lumii exterioare, cu accent pe securitate prin credința în sistem.
  • O intoleranță față de alte ideologii de același tip.
  • Un grad de utopism.
  • Credința că ideologia este într-un fel naturală sau evidentă, astfel încât (cel puțin pentru anumite grupuri de oameni) cei care o resping sunt într-un fel „orbi”.
  • O dorință autentică din partea indivizilor de a-i converti pe alții la cauză.
  • O dorință de a pune scopurile mai presus de mijloace – în special, o dorință (pentru unii) de a folosi violența sau/și frauda.
  • Fatalism – credința că ideologia va triumfa în mod inevitabil în cele din urmă.

Nu toate aceste aspecte sunt prezente în orice religie politică; aceasta este doar o listă a unor aspecte comune.

Suprimarea credințelor religioaseEdit

Religiile politice concurează uneori cu religiile existente și încearcă, dacă este posibil, să le înlocuiască sau să le eradicheze. Loialitatea față de alte entități, cum ar fi o biserică sau o divinitate, sunt adesea considerate ca interferând cu loialitatea față de religia politică. Autoritatea liderilor religioși reprezintă, de asemenea, o amenințare la adresa autorității religiei politice. Ca urmare, unele sau toate sectele religioase pot fi suprimate sau interzise. O sectă existentă poate fi transformată într-o religie de stat, dar dogma și personalul pot fi modificate pentru a se potrivi nevoilor partidului sau statului. Acolo unde există o suprimare a instituțiilor și credințelor religioase, aceasta ar putea fi însoțită în mod explicit de o doctrină ateistă, ca în ateismul de stat.

Juan Linz a postulat forma prietenoasă a separării bisericii și statului ca fiind contraponderea religiei politice, dar descrie forma ostilă a separării bisericii și statului ca îndreptându-se spre religia politică, așa cum se regăsește în totalitarism.

Loialitate absolutăEdit

Loialitatea față de stat sau față de partidul politic și acceptarea ideologiei guvernului/partidului sunt primordiale. Disidenții pot fi expulzați, ostracizați, discriminați, întemnițați, „reeducați” sau uciși. Jurămintele de loialitate sau apartenența la un partid politic dominant (sau unic) pot fi cerute pentru angajare, pentru obținerea de servicii guvernamentale sau pur și simplu ca rutină. Criticile la adresa guvernului pot fi considerate infracțiuni grave. Punerea în aplicare poate varia de la ostracizarea de către vecini până la execuție. Într-o religie politică, ești fie cu sistemul, fie împotriva lui.

Cultul personalitățiiEdit