Sănătatea comunitară
Sănătatea primară și prevenția primarăEdit
Promovarea sănătății la nivelul comunității pune accentul pe prevenția primară și pe perspectiva bazată pe populație (prevenția tradițională). Scopul sănătății comunitare este ca indivizii dintr-o anumită comunitate să își îmbunătățească stilul de viață sau să solicite asistență medicală. Asistența medicală primară este furnizată de profesioniștii din domeniul sănătății, în special de cei pe care un pacient îi consultă prima dată și care îl pot îndruma către asistența medicală secundară sau terțiară.
Prevenția primară se referă la evitarea și identificarea timpurie a factorilor de risc care pot duce la anumite boli și dizabilități. Eforturile axate pe comunitate, inclusiv imunizările, predarea la clasă și campaniile de conștientizare sunt toate exemple bune de tehnici de prevenire primară utilizate de comunități pentru a schimba anumite comportamente de sănătate. Programele de prevenire, dacă sunt concepute și redactate cu atenție, pot preveni în mod eficient problemele cu care se confruntă copiii și adolescenții pe măsură ce cresc. Această constatare se aplică, de asemenea, tuturor grupurilor și claselor de persoane. Programele de prevenție sunt unul dintre cele mai eficiente instrumente pe care profesioniștii din domeniul sănătății le pot utiliza pentru a avea un impact semnificativ asupra sănătății individuale, a populației și a comunității.
Sănătatea secundară și prevenția secundarăEdit
Sănătatea comunității poate fi, de asemenea, îmbunătățită prin îmbunătățiri ale mediului înconjurător al indivizilor. Starea de sănătate a comunității este determinată de caracteristicile de mediu, caracteristicile comportamentale, coeziunea socială din mediul acelei comunități. Modificările adecvate ale mediului pot contribui la prevenirea comportamentelor nesănătoase și a rezultatelor negative asupra sănătății.
Prevenția secundară se referă la îmbunătățirile aduse stilului de viață sau mediului unui pacient după apariția bolii sau a dizabilității. Acest tip de prevenție lucrează pentru a face viața mai ușoară pentru pacient, deoarece este prea târziu pentru a-l preveni de boala sau dizabilitatea actuală. Un exemplu de prevenție secundară este atunci când celor cu dureri lombare profesionale li se oferă strategii pentru a opri agravarea stării lor de sănătate; perspectivele prevenției secundare pot fi chiar mai promițătoare decât prevenția primară în acest caz.
Programe de autogestionare a bolilor croniceEdit
Boli cronice a fost un fenomen în creștere în ultimele decenii, afectând aproape 50% dintre adulții din SUA în 2012. Astfel de boli includ astmul, artrita, diabetul și hipertensiunea arterială. Deși nu pun în mod direct viața în pericol, ele reprezintă o povară semnificativă asupra vieții de zi cu zi, afectând calitatea vieții individului, a familiilor sale și a comunităților în care trăiesc, atât din punct de vedere social, cât și financiar. Bolile cronice sunt responsabile pentru aproximativ 70% din cheltuielile cu asistența medicală în cadrul SUA, cheltuind aproape 650 de miliarde de dolari pe an.
Cu un număr în continuă creștere, mulți furnizori de asistență medicală comunitară au dezvoltat programe de autogestionare pentru a-i ajuta pe pacienți să își gestioneze în mod corespunzător propriul comportament, precum și să ia decizii adecvate cu privire la stilul lor de viață. Separat de îngrijirea clinică a pacienților, aceste programe sunt facilitate pentru a educa în continuare pacienții cu privire la condițiile lor de sănătate ca mijloc de a adopta comportamente de promovare a sănătății în propriul stil de viață. Caracteristicile acestor programe includ:
- gruparea pacienților cu boli cronice similare pentru a discuta sarcinile și comportamentele legate de boală în vederea îmbunătățirii stării generale de sănătate
- îmbunătățirea responsabilității pacientului prin monitorizarea zilnică a bolii
- programele de autogestionare a bolilor cronice, ieftine și cunoscute pe scară largă, sunt structurate pentru a ajuta la îmbunătățirea stării generale de sănătate a pacientului și a calității vieții, precum și la utilizarea mai redusă a resurselor de asistență medicală, cum ar fi vizitele la medic și asistența medicală de urgență.
În plus, abilitățile mai bune de automonitorizare pot ajuta pacienții să utilizeze în mod eficient și eficace timpul profesioniștilor din domeniul sănătății, ceea ce poate duce la o îngrijire mai bună. Multe programe de autocontrol fie se desfășoară prin intermediul unui profesionist din domeniul sănătății, fie prin intermediul unui coleg diagnosticat cu o anumită boală cronică, instruit de profesioniști din domeniul sănătății pentru a conduce programul. Nu au fost raportate diferențe semnificative în ceea ce privește compararea eficacității atât a programelor de autogestionare conduse de colegi, cât și a celor conduse de profesioniști.
Au existat numeroase dezbateri cu privire la eficacitatea acestor programe și la modul în care acestea influențează comportamentul pacienților și înțelegerea propriilor condiții de sănătate. Unele studii susțin că programele de autogestionare sunt eficiente în ceea ce privește îmbunătățirea calității vieții pacienților și scăderea cheltuielilor cu asistența medicală și a vizitelor la spital. Un studiu din 2001 a evaluat starea de sănătate prin utilizarea resurselor de asistență medicală și rezultatele autogestionării după 1 și 2 ani pentru a determina eficacitatea programelor de autogestionare a bolilor cronice. După ce a analizat 800 de pacienți diagnosticați cu diferite tipuri de afecțiuni cronice, inclusiv boli de inimă, accidente vasculare cerebrale și artrită, studiul a constatat că, după 2 ani, a existat o îmbunătățire semnificativă a stării de sănătate și mai puține vizite la serviciile de urgență și la medic (semnificativă și după 1 an). Ei au concluzionat că aceste programe de autogestionare cu costuri reduse au permis o utilizare mai redusă a asistenței medicale, precum și o îmbunătățire a stării generale de sănătate a pacienților. Un alt studiu realizat în 2003 de către Institutul Național de Cercetare în domeniul Sănătății a analizat un program de autogestionare a bolilor cronice de 7 săptămâni în ceea ce privește raportul cost-eficiență și eficacitatea sa în materie de sănătate în cadrul unei populații de peste 18 ani care se confruntă cu una sau mai multe boli cronice. Aceștia au observat modele similare, cum ar fi o îmbunătățire a stării de sănătate, un număr redus de vizite la serviciul de urgență și la medic, vizite mai scurte la spital. Ei au observat, de asemenea, că după ce au măsurat costurile unitare atât pentru șederea în spital (1.000 de dolari), cât și pentru vizitele la departamentul de urgență (100 de dolari), studiul a constatat că economiile globale după programul de autogestionare au dus la aproape 489 de dolari pe persoană. În cele din urmă, un studiu de meta-analiză din 2005 a analizat mai multe programe de autogestionare a bolilor cronice, concentrându-se în special pe hipertensiune, osteoartrită și diabet zaharat, comparând și contrastând diferite grupuri de intervenție. Aceștia au concluzionat că programele de autogestionare atât pentru diabet, cât și pentru hipertensiune au produs beneficii semnificative din punct de vedere clinic pentru starea generală de sănătate.
Pe de altă parte, există câteva studii care măsoară puțin importanța eficienței programelor de autogestionare a bolilor cronice. În studiul anterior din 2005, realizat în Australia, nu a existat nicio semnificație clinică în ceea ce privește beneficiile pentru sănătate ale programelor de autogestionare a osteoartritei și eficiența din punct de vedere al costurilor a tuturor acestor programe. Mai mult, într-o analiză a literaturii din 2004 care a analizat variabilitatea programelor de educație pentru autogestionarea bolilor cronice în funcție de boală și similitudinile care se suprapun, cercetătorii au constatat „efecte mici până la moderate pentru anumite boli cronice”, recomandând efectuarea de cercetări suplimentare.
Câteva programe caută să integreze programele de autogestionare în sistemul tradițional de asistență medicală, în special în asistența medicală primară, ca o modalitate de a încorpora îmbunătățiri comportamentale și de a diminua numărul crescut de vizite ale pacienților cu boli cronice. Cu toate acestea, ei au susținut că limitările severe împiedică aceste programe să acționeze la potențialul său maxim. Printre posibilele limitări ale programelor de educație pentru autogestionarea bolilor cronice se numără următoarele:
- sub-reprezentarea culturilor minoritare în cadrul programelor
- lipsa de implicare a medicilor/profesioniștilor din domeniul sănătății (în special din asistența medicală primară) în auto-administrare.programe de management
- profil scăzut al programelor în cadrul comunității
- lipsa unei finanțări adecvate din partea guvernului federal/statal
- participarea scăzută a pacienților cu boli cronice în program
- incertitudinea eficienței/fiabilității programelor
Asistență medicală terțiarăEdit
În asistența medicală terțiară, sănătatea comunității poate fi afectată doar prin asistență medicală profesionistă care implică întreaga populație. Pacienții trebuie să fie trimiși la specialiști și să urmeze un tratament medical avansat. În unele țări, există mai multe sub-specialități ale profesiilor medicale decât specialiști în asistența medicală primară. Inegalitățile în materie de sănătate sunt direct legate de avantajul social și de resursele sociale.
| Conventional ambulatory medical care in clinics or outpatient departments | Disease control programmes | People-centred primary care |
|---|---|---|
| Focus on illness and cure | Focus on priority diseases | Focus on health needs |
| Relationship limited to the moment of consultation | Relationship limited to programme implementation | Enduring personal relationship |
| Episodic curative care | Programme-defined disease control interventions | Comprehensive, continuous and personcentred care |
| Responsibility limited to effective and safe advice to the patient at the moment of consultation | Responsibility for disease-control targets among the target population | Responsibility for the health of all in the community along the life cycle; responsibility for tackling determinants of ill-health |
| Users are consumers of the care they purchase | Population groups are targets of disease-control interventions | People are partners in managing their own health and that of their community |