Schema

Schema, în științele sociale, structuri mentale pe care un individ le folosește pentru a organiza cunoștințele și a ghida procesele cognitive și comportamentul. Oamenii folosesc schemele (pluralul lui schema) pentru a clasifica obiectele și evenimentele pe baza unor elemente și caracteristici comune și, astfel, pentru a interpreta și prezice lumea. Noile informații sunt procesate în funcție de modul în care se încadrează în aceste structuri mentale, sau reguli. În științele sociale, în special în științele cognitive, se înțelege că oamenii recuperează cunoștințe din diverse domenii pentru a trage concluzii cu privire la informații lipsă sau neevidente, cum ar fi în timpul procesului de luare a deciziilor sau de evaluare politică. Schemele reprezintă modalitățile de reamintire a caracteristicilor anumitor evenimente sau obiecte, așa cum sunt determinate de cunoașterea de sine și de contextul cultural-politic al unei persoane. Exemple de scheme includ rubrici, roluri sociale percepute, stereotipuri și viziuni asupra lumii.

Conceptul de schemă a fost introdus pentru prima dată în psihologie de către psihologul britanic Frederic Bartlett în lucrarea Remembering: A Study in Experimental and Social Psychology (1932). Bartlett a perceput cunoașterea organizată ca o rețea elaborată de structuri mentale abstracte care reprezintă înțelegerea lumii de către o persoană și a studiat impactul fondului cultural al unei persoane în reformularea și memorarea anumitor evenimente. De exemplu, într-unul dintre cele mai cunoscute studii ale sale, el a examinat dacă subiecții își puteau reaminti evenimente care se abăteau puternic de la propriul mediu de proveniență și a arătat că, cu cât propriul mediu cultural era mai diferit de cel al poveștii prezentate, cu atât era mai puțin probabil ca participanții să își amintească povestea. Bartlett a concluzionat că participanții au distorsionat povestea prezentată în favoarea propriilor stereotipuri culturale, iar detaliile greu de interpretat au fost omise pentru că nu se potriveau cu propriile scheme ale participanților.

În general, cel care învață în teoria schemelor își construiește în mod activ schemele și le revizuiește în lumina expunerii repetate la informații noi. Aici este important de menționat că fiecare schemă este unică și depinde de experiențele și procesele cognitive ale individului. Psihologul american David Ausubel și-a prezentat „teoria învățării semnificative” în Educational Psychology: A Cognitive View (1968). El a susținut că există o organizare ierarhică a cunoștințelor și că noile informații pot fi încorporate în ierarhia deja existentă. În schimb, psihologul elvețian Jean Piaget a susținut că există mai mult de un corp de cunoștințe la dispoziția celor care învață. Piaget a susținut că există o rețea de corpuri de cunoștințe specifice contextului și că oamenii aplică aceste corpuri de cunoștințe în funcție de situații specifice.

Schemele permit perceperea imaginii de ansamblu a unui eveniment sau obiect pe baza unor structuri parțiale de informații. Această referință este posibilă deoarece fiecare schemă are o categorie principală, un așa-numit slot care conectează diferite rețele semantice. De exemplu, slotul principal „casă” stochează informațiile „perete”, „acoperiș” și „podea” și, prin urmare, în contextul relațiilor parte-întreg, se poate deduce că o casă are un perete, un acoperiș și o podea. În plus, fiecare schemă este dezvoltată într-un mod care ajută la simplificarea tragerii de concluzii ale unui concept reprezentat. De exemplu, dacă se știe că un obiect este o ușă, atunci, conform definiției unei scheme „ușă”, putem presupune că aceasta are o încuietoare, un mâner și balamale.

În 1981, cercetătorii americani William Brewer și James Treyens au studiat efectele schemelor în memoria umană. În studiul lor, 30 de subiecți au fost aduși în biroul cercetătorului principal și li s-a spus să aștepte. După 35 de secunde, subiecții au fost rugați să părăsească încăperea și să enumere tot ceea ce își amintesc că se afla acolo. Brewer și Treyens au arătat că subiecții își puteau aminti toate obiectele care se încadrau în schema lor de „cameră de birou” și că aveau o memorie mult mai defectuoasă a acelor obiecte care nu făceau parte din schema lor. De exemplu, 29 dintre cei 30 de subiecți și-au amintit că biroul avea un scaun, un birou și pereți, dar numai opt și-au putut aminti craniul anatomic sau un bloc de scris. Interesant este că nouă subiecți au menționat că au văzut cărți, dar, de fapt, nu existau cărți în birou. Faptul că au fost capabili să își amintească de cărți atunci când cărțile nu se aflau printre obiectele prezente arată că memoria caracteristicilor anumitor locații depinde de schemele asociate cu acele tipuri de locații.

Certe strategii de simplificare a schemelor includ stereotipuri și arhetipuri care conduc procesul de luare a deciziilor. Cunoștințele anterioare joacă un rol în procesarea cognitivă, deoarece schemele preexistente trebuie adesea să fie activate pentru a se raporta la noile informații. Acest lucru este descris în literatura de specialitate drept „stimularea aducerii aminte a cunoștințelor anterioare”. Profesorii, de exemplu, activează cunoștințele anterioare ale elevilor prin citirea titlului și a rubricii înainte de a începe un nou subiect legat de acesta. O altă strategie de predare este utilizarea analogiilor și comparațiilor pentru a activa schemele existente ale elevului, în special pentru a-i ajuta pe elevi să facă conexiuni între schemele deja existente.

.