Sfârșitul comunismului sovietic

Căderea loviturii de stat a dus la dispariția comunismului sovietic, dar influența PCUS era în scădere cel puțin de la începutul regimului reformator al lui Gorbaciov, în 1985. Eșecul loviturii de stat nu a făcut decât să puncteze acest declin, arătând amenințarea goală în care se transformase aparatul sovietic cândva dominant. PCUS culegea acum o recoltă de amărăciune și ură pentru eșecul său de a produce un stat și o societate moderne și dinamice. Declinul economic remarcabil al Uniunii Sovietice din anii 1980 a exacerbat tensiunile etnice și a promovat regionalismul și naționalismul. Lovitura de stat, îndreptată în primul rând spre zdrobirea încercărilor de extindere a suveranității rusești, a accelerat destrămarea imperiului sovietic. Gorbaciov, care slăbise PCUS cu reformele sale de glasnost și perestroika, își vedea acum propria influență compromisă în mod fatal de reacția de ultimă oră împotriva eforturilor sale.

Perioada care a precedat lovitura de stat a fost caracterizată de două tendințe: încercările republicilor de a obține mai multă autonomie față de centru și încercările lui Gorbaciov de a menține uniunea unită. Sângele a fost vărsat în multe părți ale țării. În ianuarie 1991, atacuri ale forțelor sovietice asupra postului de televiziune din Vilnius, Lituania, s-au soldat cu moartea a cel puțin 14 civili și a unui ofițer KGB. Printre trupele folosite s-au numărat unitățile de poliție cu destinație specială, cunoscute sub acronimul rusesc OMON, temutele „berete negre” ale Ministerului Afacerilor Interne. Aceste trupe se aflau sub comanda lui Pugo, unul dintre complotiștii loviturii de stat, și a adjunctului său, Gromov, unul dintre semnatarii scrisorii Sovetskaya Rossiya. Gorbaciov i-a acuzat pe comandanții locali de „reacție exagerată”, dar nu a reușit să le condamne comportamentul. În lunile care au precedat lovitura de stat, OMON a fost activă și în Letonia, precum și în zeci de orașe din Uniunea Sovietică, și a dobândit rapid o reputație de brutalitate. O confruntare sângeroasă în sud, unde oblastul (provincia) autonomă Nagorno-Karabah încerca să se desprindă de Azerbaidjan și să se alăture Armeniei, amenința să degenereze într-un război la scară largă.

Pe fondul violențelor din republici, primul referendum din Uniunea Sovietică a fost convocat la 17 martie 1991, pentru a oferi un mandat public pentru eforturile tot mai disperate ale lui Gorbaciov de a păstra uniunea. Aproximativ 76% dintre cei care au votat au fost în favoarea păstrării uniunii, dar procentul a fost mult mai mic în regiunile în care Elțîn era popular. În Ucraina, alegătorii i-au acordat liderului comunist Leonid Kravciuk sprijinul pentru negocierea unui nou tratat de uniune, în timp ce statele baltice, Georgia, Moldova și Armenia au refuzat să organizeze referendumul. În schimb, republicile baltice și Georgia au organizat referendumuri de independență. Toate cele trei scrutine baltice au produs majorități clare în favoarea independenței. La 26 mai 1991, georgienii și-au exprimat sprijinul covârșitor pentru fostul disident Zviad Gamsakhurdia în calitate de președinte al unei Georgii independente. În momentul în care Armenia a votat în septembrie, la doar câteva săptămâni după lovitura de stat eșuată, rezultatul era o concluzie de la sine înțeleasă. Referendumul pentru toate uniunile s-a întors dramatic împotriva sa, iar principalii învingători au fost republicile care doreau fie să slăbească puterea centrală, fie să se despartă complet de aceasta.

Inclusiv în timp ce evenimentele păreau să scape de sub control în republici, în interiorul Rusiei s-a făcut o încercare serioasă de a crea o mișcare pro-democratică credibilă. În iulie 1991, Șevardnadze și Iakovlev s-au alăturat primarului Moscovei, Gavriil Popov, și primarului din Leningrad, Anatoli Sobchak, pentru a declara crearea Mișcării pentru Reforme Democratice. În timp ce acești politicieni veterani încă mai credeau în idealurile perestroikăi, devenise clar că va fi imposibil să se realizeze vreo schimbare reală în cadrul structurii PCUS.