Solipsismul
I. Definiție
Solipsismul este credința că nu există nimic în afara propriei minți. Este un punct de vedere ciudat, pe care foarte puțini oameni l-au susținut în mod serios, dar este surprinzător de greu de infirmat, astfel că este un fel de problemă lipicioasă în istoria filosofiei occidentale. Înțelegerea solipsismului vă va permite să înțelegeți una dintre cele mai centrale probleme ale filosofiei: granițele dintre sine și lume.
Psihologii cred că toți începem viața ca solipsiști. În momentul nașterii, un bebeluș abia își poate simți mediul înconjurător, astfel încât percepțiile sale sunt în întregime interne. Este posibil ca bebelușii foarte mici să nu poată distinge între propriul corp și obiectele externe. Pe măsură ce cresc, bebelușii învață limitele propriului corp și, încet-încet, dezvoltă o conștientizare a lumii exterioare.
Chiar și atunci, totuși, există unele ciudățenii – de exemplu, probabil că ați văzut părinți care se joacă „bau-bau” cu bebelușii. De ce este acest joc simplu atât de amuzant pentru bebeluși? Răspunsul este că bebelușilor le lipsește ceea ce psihologii numesc „permanența obiectului”, ceea ce înseamnă că ei cred că singurele lucruri care există sunt cele din câmpul lor vizual imediat; dacă ceva este ascuns, bebelușul crede că a încetat să mai existe. După cum vom vedea, solipsismul filosofic are câteva puncte comune surprinzătoare cu gândirea bebelușilor.
II. Tipuri de solipsism
Solipsismul există în toate cele trei ramuri majore ale filosofiei:
Solipsismul epistemologic:
În filosofia cunoașterii (epistemologie), solipsismul este ideea că nu putem cunoaște nimic în afara propriei noastre minți. Solipsiștii susțin că singura cunoaștere adevărată este ceea ce știm despre propria noastră gândire internă. Orice altceva este incert și de neîncredere. Aceasta este cea mai comună formă de solipsism. Alternativ, solipsismul epistemologic ar putea însemna că tu ești singura ființă din univers capabilă de cunoaștere (vezi ultima secțiune), ceea ce reprezintă o poziție ușor diferită.
Solipsismul etic
În etică, solipsismul este ideea că sinele este singurul lucru care contează din punct de vedere moral. Alegerea morală în orice situație este să faci ceea ce crezi că este cel mai bine pentru tine, fără a ține cont de nimeni altcineva. Aproape nimeni nu apără solipsismul etic în mod direct, dar unii filosofi au susținut idei care ar putea (în ochii criticilor lor) să ducă la solipsism etic. Așadar, ai putea critica pe cineva acuzându-l de solipsism etic, dar puțini oameni ar accepta această etichetă de bunăvoie.
Solipsismul metafizic
În metafizică, sau filosofia realității, solipsismul este ideea că doar sinele există. Potrivit solipsismului, eu sunt singurul lucru real din univers, iar tot ceea ce văd în afara mea este o iluzie. Acest lucru implică faptul că și celelalte forme de solipsism sunt, de asemenea, adevărate – dacă eu sunt singurul lucru care există, atunci este clar că eu sunt singurul lucru care contează din punct de vedere etic și, de asemenea, singurul lucru care poate fi cunoscut.
III. Solipsism vs. nihilism
Persoanele confundă adesea solipsismul cu nihilismul, dar de fapt sunt filosofii destul de diferite. Când oamenii spun „nihilist”, ei vor să spună adesea „solipsist moral”. Dar nihilismul este cu un pas mai departe de solipsism: pentru solipsism, doar sinele contează; pentru nihilism, nici măcar sinele nu contează. Nihilismul este punctul de vedere conform căruia absolut nimic nu contează.
Chiar dacă este sau nu adevărat, nihilismul este aproape imposibil de crezut în mod consecvent. Dacă ați fi cu adevărat nihilist, nu v-ați ridica niciodată din pat – nici măcar nu v-ați întoarce în pat pentru a vă face mai confortabil. De îndată ce îți muți corpul într-o poziție mai confortabilă, dezvălui că cel puțin un lucru contează pentru tine: să fii mai confortabil. De îndată ce mâncați ceva sau deschideți gura pentru a vorbi, dezvăluiți din nou că ceva contează pentru dumneavoastră.
Acest lucru, desigur, nu ne duce prea departe. Te duce doar până la solipsism, iar majoritatea oamenilor ar dori să depășească atât nihilismul, cât și solipsismul. Cu toate acestea, demonstrează că aproape fiecare „nihilist” este de fapt un solipsist, nu un nihilist deloc.
IV. Citate despre solipsism
Citat 1
„Cei sub 40 de ani de astăzi au diferite orori, printre care, proeminente sunt anomia și solipsismul și o singurătate specific americană: perspectiva de a muri fără să fi iubit cândva ceva mai mult decât pe tine însuți.” (David Foster Wallace)
David Foster Wallace a fost un proeminent critic social și romancier care a scris despre peisajul culturii americane în anii 1990. Wallace a observat că cultura se scufundase în solipsism: toată lumea încerca doar să acumuleze bogăție și securitate pentru ei înșiși, fără a ține cont de principii mai înalte sau de o căutare mai mare de sens. El a susținut că tânăra generație se răzvrătea împotriva acestui solipsism, îmbrățișând muzica și arta contraculturală, la fel cum făcuseră părinții lor în anii 1960.
Citat 2
„Fiecare își vede doar propria reflecție în oglinda gândirii.” (Marty Rubin)
În acest citat, romancierul Marty Rubin exprimă un fel de solipsism epistemologic. După părerea lui, nu putem scăpa niciodată pe deplin de distorsiunile și limitările unei perspective individuale, astfel încât cunoașterea noastră este întotdeauna oarecum solipsistă, indiferent cât de mult încercăm să percepem lumea în mod obiectiv.
V. Istoria și importanța solipsismului
Primul exemplu consemnat de solipsism vine de la Gorgias, un filozof grec care a trăit cam în aceeași perioadă cu Socrate. Se spune că Gorgias și-a bazat filozofia pe trei afirmații:
- Nimic nu există
- Chiar dacă ceva există, nu putem ști nimic despre acel ceva
- Chiar dacă am putea ști ceva, nu putem comunica cunoștințele noastre.
Care dintre acestea este o formă diferită de solipsism – astfel încât argumentul lui Gorgias este ca o păpușă rusească care se cuibărește, în care fiecare strat de solipsism conține un altul. Cu toate acestea, probabil că argumentul nu a fost luat foarte în serios de alți filosofi din acea vreme. Gorgias a fost considerat un sofist, sau cineva care a fost antrenat să aducă argumente elegante și atractive, dar să nu acorde atenție dacă acestea erau sau nu adevărate.
Așa cum l-am descris, solipsismul este o trăsătură unică a filosofiei occidentale. Cu toate acestea, multe filosofii/religii indiene și chineze au noțiuni despre sine care pot părea similare cu solipsismul. De exemplu, budismul Zen învață că nu există o graniță între sine și lume; scopul meditației Zen este de a uita distincția dintre „eu” și orice altceva. La prima vedere, acest lucru ar putea părea solipsism, dar în realitate este opusul. În timp ce solipsismul reduce universul la mintea individuală, meditația Zen dizolvă mintea în univers. Cu alte cuvinte, solipsismul pune la îndoială existența a tot ceea ce se află în afara sinelui; Zen pune la îndoială existența sinelui.
VI. Solipsismul în cultura populară
Exemplu 1
Webcomicul Saturday Morning Breakfast Cereal are o bandă desenată despre tipul de solipsism experimentat de bebeluși. În această bandă desenată, un bebeluș plutește într-o mare de neant, toată realitatea dispărând. Se pare că tatăl bebelușului se joacă doar de-a bau-bau, ceea ce îl face pe bebeluș să creadă că nimic nu există (din cauza lipsei de „permanență a obiectului”).
Exemplul 2
„Cred doar că dacă te-ai gândi cu adevărat la asta, ai decide să-ți construiești casa pe un alt vârf de deal.”
„Și… de ce aș face asta?”
„Pentru că… în adâncul sufletului tău, cred că îți vei da seama că forțezi un sat întreg să își părăsească casele doar pentru tine.”
„Și asta essssssss… rău?”
(Kuzco și Pacha, The Emperor’s New Groove)
La începutul filmului The Emperor’s New Groove, împăratul Kuzco este cam cea mai egoistă persoană imaginabilă. În acest schimb de replici, el demonstrează că este de fapt un solipsist moral – nu numai că vrea să-i forțeze pe săteni să plece din casele lor, dar nici măcar nu vede ceva greșit în acest tip de comportament. Perspectiva lui Kuzco nu este în mod evident susținută de niciun fel de raționament filosofic, dar seamănă cu filosofia solipsismului.
VII. Controverse
Problema celorlalte minți
Cum știi că ceilalți oameni au minți? Adică, de unde știi că ei au experiențe conștiente, sentimente etc., la fel ca și tine? Ce s-ar întâmpla dacă toți cei din jurul tău ar fi un fel de robot biologic, identic cu o ființă umană conștientă, dar lipsit de conștiință? Astfel de ființe s-ar comporta identic cu oamenii conștienți și nu ar exista nicio modalitate de a dovedi dacă au sau nu sentimente și conștiință.
În filosofie, acest lucru este cunoscut sub numele de „problema altor minți”. Până în prezent, nimeni nu a găsit o modalitate de a dovedi că alți oameni au conștiință internă. Dar filosofii sunt împărțiți cu privire la ceea ce înseamnă exact acest lucru. Pentru unii, aceasta sugerează că o anumită formă de solipsism trebuie să fie adevărată. Dacă nu poți dovedi că ceilalți oameni au minți, atunci nu poți ști că au. Acest lucru ar sugera că tu ești singura ființă din univers capabilă de cunoaștere!
Există multe răspunsuri la acest punct de vedere, dar două sunt deosebit de convingătoare: în primul rând, ai putea spune că conștiința este observabilă. Unii filosofi și neurobiologi susțin că, în cele din urmă, vom înțelege mecanismul biologic care produce conștiința și astfel, în cele din urmă, vom putea scana creierul și dovedi că persoana are experiențe conștiente.
Alternativ, ați putea aduce un argument mai pragmatic pentru existența altor minți. Dacă nu face o diferență în viața practică, atunci nu face nicio diferență conform filozofiei pragmatismului. Așadar, argumentul pragmatic sună practic așa: Bine, să presupunem, de dragul argumentului, că ceilalți oameni nu au minți conștiente. Îți va schimba acest lucru comportamentul? Îți vei trăi viața în mod diferit? Un pragmatist ar putea spune „nu” – prezența sau absența altor minți nu face nicio diferență în comportamentul nostru, atâta timp cât celelalte ființe din jurul nostru se comportă ca și cum ar avea minți.