Trebuie să o protejăm pe Andrea Swift cu orice preț
Cu câteva veri în urmă, am văzut-o pe Taylor Swift cântând pe stadionul MetLife din New Jersey în cadrul turneului său Reputation. Și când spun „văzut”, mă refer la faptul că am râs, am plâns și am țipat ca o nebună timp de două ore pe o ploaie torențială. (Pentru aceia dintre voi care vorbiți Swift, acesta nu a fost un „spectacol pe ploaie” propriu-zis, dar s-a apropiat). La un moment dat, în timpul serii, un curent de energie s-a răspândit în mulțimea din jurul meu. Oamenii au început să arate cu degetul și să șoptească. „Iat-o! Acolo!” Confuz, m-am uitat spre ea și am găsit o Swift, dar nu cea pe care venisem cu toții să o vedem. Nu, oamenii erau cu adevărat entuziasmați să o vadă pe Andrea Swift, mama lui Taylor, plimbându-se pe podeaua stadionului. Am aplaudat și eu.
În Miss Americana, noul documentar despre Taylor Swift de la Netflix, am fost la fel de entuziasmat să o văd și mai mult pe bătrâna Swift. Nu este niciun secret că cele două au o relație incredibil de apropiată. (A se vedea: versurile piesei „The Best Day.”) Swift vorbește despre faptul că a câștigat pentru a doua oară Albumul Anului la Grammy cu 1989 și că a simțit că nu a avut cu cine să împartă acest premiu în afară de mama ei. (Un lucru ciudat la documentar este că se cam joacă cu prieteniile foarte faimoase ale lui Swift. O vedem pe Abigail Lucier, roșcata cu faima „Fifteen”, care a fost cea mai bună prietenă a lui Swift încă din copilărie, dar pe nimeni altcineva.)
Există o scenă în care ambele femei Swift stau într-un avion – cel al lui Taylor, se pare, având în vedere marca comercială nr. 13 ștanțată pe capacul de piele al tetierei de pe scaunul ei – luând cina în timp ce avionul decolează. Swift se apleacă în față și își folosește bărbia pentru a încerca să oprească un bol de salată de friptură să alunece de pe tavă în timp ce avionul se ridică. „Nu friptura”, strigă ea în derâdere. Mama ei o admonestează, în glumă, pentru eforturile ei contorsioniste. Taylor spune că era ori asta, ori să-și strice bluza și „asta e Rihanna”. Pe culoar, un câine foarte mare, cu pete albe și negre, stă liniștit în tot acest timp. Swift își tachinează mama, spunând că a luat câinele adult de talie umană după ce ea și fratele ei au crescut și au plecat de acasă. Dar Andrea observă că nu este chiar așa. Câinele, spune ea, a fost un element de pe lista de dorințe pe care a decis să îl bifeze după ce a fost diagnosticată cu cancer. („Soon You’ll Get Better” este despre familia lui Swift care se luptă cu diagnosticul lui Andrea. Ea a dezvăluit recent că mama ei a fost diagnosticată cu o tumoare pe creier în timp ce primea tratament pentru cancer de sân). Este un schimb dulce și foarte umanizant.
Într-un alt moment excelent al Andreei, Swift stă într-o cameră cu echipa ei – inclusiv cu tatăl ei – argumentând de ce ar trebui să rupă tăcerea istorică și să devină în sfârșit politică. Plânge și vorbește despre toate motivele pentru care simte că este corect să își arunce greutatea în spatele candidatului democrat la Senat din Tennessee, Phil Bredesen. (Acesta a pierdut în cele din urmă.) Adversara lui Bredesen, Marsha Blackburn, a candidat pe o platformă a „valorilor creștine din Tennessee”. Valori care, spune Swift, sunt ale ei și nu sunt de fapt ceea ce reprezintă Blackburn. „Eu locuiesc în Tennessee”. „Sunt creștină”. Tatăl ei ripostează, temându-se pentru siguranța fiicei sale. Dar Andrea Swift nu vrea să accepte așa ceva și le cere bărbaților din sală să o asculte pe Taylor. Tatăl lui Swift menționează că a cumpărat mașini blindate pentru a o proteja, iar Andrea spune că nimeni nu se îngrijorează de siguranța lui Taylor mai mult decât ea și că o susține în continuare pe Taylor să ia atitudine. Mai târziu, o vedem pe Taylor postând celebrul Instagram în care îl susține pe Bredesen. Mama ei este chiar lângă ea. (La fel ca și misteriosul și emblematicul ei șef de PR, Tree Paine.)
Cel mai bun moment Andrea Swift, însă, vine după ce Swift, în timpul unui concert, la un an după ce un judecător din Colorado i-a dat dreptate într-un caz de agresiune sexuală împotriva unui DJ de radio local, vorbește despre incident. Ea vâjâie la pian, cu lacrimile curgându-i pe față în timp ce spune mulțimii cât de dificil și frustrant a fost procesul și cum nu-și poate imagina cum trebuie să fie pentru oamenii care nu au luxul de a fi crezuți. După spectacol, mama ei o îmbrățișează în culise. Plânge și ea și îi spune fiicei sale cât de mândră este de ea pentru că a reușit să scoată ce e mai bun dintr-o situație proastă. Nu, nu o situație proastă. O situație pe care Andrea o numește „sac de rahat de rahat”. Este puțin emoționant de fiecare dată când cineva o înjură pe Miss America – vedetele, sunt la fel ca noi… atunci când își cultivă imaginea într-un mod ușor diferit pentru a părea mai umane – dar asta e cea mai tare. „Sac de rahat de rahat!” Andrea!