Vampiri, regi și Porfirie

Porfirie

Astăzi, cu cunoștințele noastre științifice despre porfirie, în loc să ne temem de acești oameni, putem să-i iubim și să-i îngrijim. Porfiria rămâne incurabilă, iar tratamentul este în principal de susținere: controlul durerii, administrarea de lichide și evitarea medicamentelor și substanțelor chimice care provoacă crize acute. S-au obținut unele succese cu transplanturi de celule stem.

Cele ce urmează este un fragment editat din cartea Of Plagues and Vampires: Believable Myths and Unbelievable Facts from Medical Practice (Mituri credibile și fapte incredibile din practica medicală), de Michael Hefferon. https://theconversation.com/vampire-myths-originated-with-a-real-blood-disorder-140830

Conceptul de vampir este mai vechi decât poveștile lui Bram Stoker despre Contele Dracula – probabil cu câteva secole. Dar au existat vreodată vampiri cu adevărat? În 1819, cu 80 de ani înainte de publicarea lui Dracula, John Polidori, un medic anglo-italian, a publicat un roman intitulat Vampirul. Polidori s-a născut și a copilărit în Dublin. A fost prieten cu Oscar Wilde și William Gladstone. Cu toate acestea, romanul lui Stoker a devenit punctul de referință pentru descrierile noastre despre vampiri. Dar cum și unde s-a dezvoltat acest concept? Se pare că folclorul care înconjoară fenomenul vampirilor își are originea în acea zonă balcanică în care Stoker și-a localizat povestea contelui Dracula.

Sursa medicală a mitului

Dar de unde a apărut mitul vampirilor? Ca multe alte mituri, acesta se bazează parțial pe fapte. O afecțiune a sângelui numită porfirie, care ne însoțește de milenii, a devenit răspândită în rândul nobilimii și regalității din Europa de Est. Porfiria este o tulburare moștenită a sângelui care face ca organismul să producă mai puțin heme – o componentă esențială a hemoglobinei, proteina din globulele roșii care transportă oxigenul de la plămâni la țesuturile corpului. Pare probabil ca această afecțiune să fie la originea mitului vampirului. De fapt, porfiria este uneori denumită boala vampirului.

Elemente din folclorul vampirilor corespund simptomelor porfiriei.

1. Sensibilitate la lumina soarelui: Sensibilitate extremă la lumina soarelui, ceea ce duce la desfigurarea feței, înnegrirea pielii și creșterea părului.

2. Colți: În plus față de desfigurarea facială, atacurile repetate ale bolii fac ca gingiile să se retragă, expunând dinții, care atunci arată ca niște colți.

3. Băutul de sânge: Deoarece urina persoanelor cu porfirie este roșu închis, folclorul a presupus că acestea beau sânge. De fapt, unii medici le recomandaseră acestor pacienți să bea sânge pentru a compensa defectul celulelor roșii din sângele lor, dar această recomandare era pentru sânge animal. Este mai probabil ca acești pacienți, care ieșeau doar după lăsarea întunericului, să fi fost judecați ca fiind în căutare de sânge, iar colții lor au dus la poveștile populare despre vampiri.

4. Aversiunea față de usturoi: Conținutul de sulf din usturoi ar putea duce la un atac de porfirie, ducând la dureri foarte acute. De aici, aversiunea față de usturoi.

5. Reflecții care nu se văd în oglinzi: În mitologie, un vampir nu este capabil să se uite într-o oglindă, sau nu-și poate vedea reflexia. Defigurarea facială cauzată de porfirie se agravează cu timpul. Oxigenarea deficitară duce la distrugerea țesuturilor faciale și la prăbușirea structurii faciale. Este de înțeles că pacienții evită oglinzile.

6. Frica de crucifix: În timpul Inchiziției spaniole (1478-1834), 600 de vampiri ar fi fost arși pe rug. Unii dintre acești vampiri acuzați erau suferinzi nevinovați de porfirie. În acea perioadă, pacienții cu porfirie aveau motive întemeiate să se teamă de credința creștină și de simbolurile creștine.

Regele George al III-lea și porfiria: o reexaminare clinică a dovezilor istorice (Hist Psychiatry March 2020)

Diagnosticul potrivit căruia George al III-lea a suferit de porfirie acută a fost acceptat pe scară largă, însă reexaminarea dovezilor sugerează că este puțin probabil ca acesta să fi avut porfirie. Diagnosticul de porfirie a fost avansat de Ida Macalpine și Richard Hunter, a căror simptomatologie clinică și metodologie istorică au fost defectuoase. Aceștia au evidențiat simptome selectate, în timp ce au ignorat, respins sau suprimat contraevidențele. Afirmațiile lor privind neuropatia periferică, cataracta, răgușeala vocală și durerile abdominale sunt reevaluate; de asemenea, se demonstrează că dovezile privind urina decolorată sunt extrem de slabe. Macalpine și Hunter credeau că bolile mintale erau cauzate în primul rând de boli fizice, iar diagnosticul lor asupra lui George al III-lea făcea parte dintr-un program mai larg de promovare a unor opinii controversate despre metodele trecute, contemporane și viitoare din psihiatrie.