Zece fapte despre Egiptul Antic pe care trebuie să le știi
Egiptul Antic este definit ca fiind civilizația care a înflorit în Africa de Nord între c. 6000-30 î.Hr. – de la Perioada Predinastică în Egipt (c. 6000 – c. 3150 î.Hr.) până la Dinastia Ptolemeică (323-30 î.Hr.) înainte ca Egiptul să devină o provincie a Romei. Egiptul roman (30 î.Hr. – 646 d.Hr.) a căzut apoi în fața invaziilor arabilor musulmani.
Timp de mii de ani, civilizația Egiptului a fost una dintre cele mai importante din lumea antică, iar regii săi erau considerați reprezentanții vii ai divinității pe pământ. Valoarea centrală a culturii egiptene era echilibrul – personificat de zeița Ma’at – și acest lucru a încurajat o platformă socială stabilă de pe care oamenii puteau explora lumea și avansa în înțelegerea modului de a trăi în ea și, mai departe, a ceea ce îi aștepta în viața de dincolo de moarte.
Advertisement
The ancient Egyptians developed a highly sophisticated culture which made significant advances in medical practices and procedures, architectural and construction innovations, the development of literary motifs in poetry and prose, religious belief and tradition, and a vision of the afterlife which was grander and more comforting than any other of its time.
Advertisement
The following are ten facts about Egypt in answer to the most commonly asked questions:
What Is the Difference between Kingdom Periods & Intermediate Periods?
The ancient Egyptians had no demarcations between eras of their civilization. Evenimentele erau datate de la domnia regilor sau de la evenimente memorabile, fie naturale – cum ar fi inundații, recolte proaste, recolte deosebit de bune sau „semne” atribuite zeilor – sau istorice, cum ar fi marile victorii militare sau proiectele de construcție. Denumiri precum „regate” și „perioade intermediare” provin de la savanții din zilele noastre, în efortul de a ușura studierea vastității imense a civilizației egiptene.
Înscrieți-vă pentru a primi buletinul nostru informativ săptămânal prin e-mail!
Istoria Egiptului antic este, prin urmare, împărțită în diferite epoci. Datele diferă uneori datorită sistemului pe care cercetătorii aleg să îl folosească, dar datele general acceptate sunt:
- Perioada predinastică: c. 6000 – c. 3150 î.Hr./
- Perioada dinastică timpurie: c. 3150 – c. 2613 î.Hr./li>
- Vechiul Regat: c. 2613-2181 î.Hr.
- Prima perioadă intermediară: 2181-2040 î.Hr.
- Regatul mijlociu: 2040-1782 î.Hr.
- A doua perioadă intermediară: c. 1782 – c. 1570 î.Hr.
- Noul Regat: c. 1570 – c. 1069 î.Hr.
- A treia perioadă intermediară: c. 1069-525 î.Hr.
- Perioada târzie a Egiptului Antic: 525-323 î.Hr.
- Perioada Ptolemaică: 323-30 î.Hr.
Diferența dintre „regate” și „perioade intermediare” are de-a face cu centralizarea guvernării. În timpul regatelor, exista un monarh care guverna dintr-un loc central, economia și societatea erau stabile și exista un progres cultural vizibil. În timpul perioadelor intermediare, guvernarea egipteană era împărțită între locații, exista mai puțină stabilitate, iar dovezile fizice arată mai puține progrese culturale. Chiar și așa, perioadele intermediare nu au fost nici pe departe atât de haotice pe cât le-au interpretat savanții din secolele XIX-XX d.Hr.
Cine a fost faraonul din Cartea Exodului?
Cel mai des citat rege egiptean pentru faraonul fără nume din Exodul este Ramses al II-lea (cel Mare, r. 1279-1213 î.Hr.), iar al doilea cel mai citat este Akhenaton (r. 1353-1336 î.Hr.), deși diverși scriitori de-a lungul anilor au susținut mulți alții. De fapt, nu există nicio dovadă istorică, textuală sau fizică care să ateste că evreii au fost înrobiți în Egipt în orice moment și în număr mare.
Advertisment
Există numeroase dovezi că oamenii care au construit piramidele și alte mari monumente ale Egiptului erau egipteni care erau fie muncitori calificați, fie muncitori necalificați de la care se așteptau să își dedice timpul serviciilor comunitare – cum ar fi proiectele de construcții publice – în momentele în care râul Nil era inundat și agricultura era imposibilă. În ciuda afirmațiilor multora de-a lungul anilor, povestea Exodului este un mit cultural și nu a existat un faraon real care să-i înrobească pe israeliți, deoarece aceștia nu au fost niciodată înrobiți în masă în Egipt. Sclavii au fost luați din diverse ținuturi după victorii militare sau în urma vânzării de către comercianți și au fost folosiți în principal în mine și de către regalitate. Este posibil să fi existat sclavi evrei printre aceștia, dar nu în numărul indicat în narațiunea biblică.
Cum era armata egipteană & Cum era organizată?
În perioada Vechiului Regat al Egiptului, armata era alcătuită din recruți din diferite districte (nomes) sub conducerea unui guvernator regional (nomarh). Nomarhul își organiza oamenii și trimitea compania la rege. În timpul Primei Perioade Intermediare a Egiptului, acest sistem s-a destrămat pe măsură ce fiecare nomarh în parte a căpătat mai multă putere odată cu căderea guvernului central și și-a folosit miliția pentru a-și urmări propriul program. În Regatul Mijlociu al Egiptului, regele Amenemhat I (r. c. 1991-1962 î.Hr.) a creat prima armată permanentă. Armata a fost îmbunătățită în timpul celei de-a Doua Perioade Intermediare a Egiptului prin contribuții din partea Hyksos, cum ar fi carul tras de cai, arcul compozit, sabia scimitar și pumnalul de bronz. În timpul Noului Regat al Egiptului, armata egipteană era o forță de luptă profesionistă și foarte bine antrenată, care a ajutat la crearea și menținerea Imperiului egiptean.
Armata era organizată în divizii care purtau fiecare numele unei zeități principale și erau formate din aproximativ 5.000 de oameni. Fiecare divizie avea un ofițer care supraveghea 50 de soldați și raporta unui superior responsabil de 250 care, la rândul său, raporta unui căpitan care era subordonat unui comandant de trupă. Comandantul de trupă era subordonat supraveghetorului de trupă, care raporta supraveghetorului de fortificație (la comanda locului unde erau staționate trupele), care era subordonat unui locotenent comandant care raporta unui general. Generalul se afla direct sub supravegherea vizirului egiptean care raporta faraonului.
Susțineți organizația noastră non-profit
Cu ajutorul dumneavoastră creăm conținut gratuit care ajută milioane de oameni să învețe istorie în întreaga lume.
Deveniți membru
Publicitate
Războiul egiptean nu a avut niciodată ca scop cucerirea, ci, mai degrabă, apărarea și stabilitatea. Chiar și în timpul ascensiunii Imperiului egiptean, armatele au fost folosite pentru a crea – și apoi pentru a menține – o zonă tampon în jurul Egiptului pentru a preveni invazia, dar nu a mers niciodată mai departe decât era necesar pentru a menține ordinea. O parte din motiv a fost religia egipteană și credința că, dacă cineva murea în afara granițelor Egiptului, sufletul său ar fi ajuns mai greu în paradisul din Câmpul de trestie. Pentru vechii egipteni, viața pe pământ era doar o parte a unei călătorii mult mai mărețe spre fericirea eternă într-o viață de apoi care era o imagine în oglindă a vieții de pe pământ. După moarte, sufletul era ghidat spre Sala Adevărului, unde inima sa era cântărită în balanță cu pana albă a adevărului zeiței Ma’at de către marele zeu Osiris. Dacă inima cuiva era găsită mai ușoară decât pana, se mergea mai departe spre Câmpul trestiilor; dacă era mai grea, inima era aruncată pe podea, unde era mâncată de un monstru, iar sufletul înceta să mai existe. Cartea egipteană a morților a fost scrisă ca un ghid pentru suflet, pentru a-l ajuta să evite orice capcană în viața de apoi și să-și găsească drumul spre paradis în siguranță. Această credință a influențat viața de zi cu zi a egiptenilor prin faptul că se înțelegea că existența cuiva nu era limitată de timpul dintre naștere și moarte, ci era un suflet nemuritor, care călătorea pe pământ pentru o anumită perioadă de timp, dar în esență o ființă eternă care într-o zi va trăi printre zei într-un paradis în care tot ceea ce pierduseră le va fi returnat. Egiptenii credeau că sufletul era constituit din nouă părți separate: Corpul fizic (khat) trebuia păstrat pentru ca Ka și Ba să se poată recunoaște, iar Akh să poată continua spre Câmpul de trestii. În riturile de înmormântare egiptene, bunurile funerare erau incluse în mormântul celui decedat pentru a putea fi folosite în viața de apoi, iar acestea aveau valoare doar dacă trupul rămânea intact. Contrar credinței populare, egiptenii nu erau obsedați de moarte; ei se bucurau atât de mult de viață încât nu doreau să se termine niciodată, iar acest lucru a încurajat credința într-un tărâm etern în care cineva va trăi pentru totdeauna, bucurându-se de tot ceea ce a făcut în viață, în prezența zeilor. Nu există niciun adevăr în legătură cu celebrul Blestem al faraonilor, care a căpătat notorietate după ce arheologul Howard Carter a deschis mormântul lui Tutankhamon în noiembrie 1922 d.Hr. Din cele 58 de persoane prezente în momentul deschiderii mormântului și a sarcofagului, doar opt au murit în următorii doisprezece ani, și toate din cauze destul de rezonabile și raționale, care nu aveau nicio legătură cu mormântul. Mitul Blestemului lui Tutankhamon a început în anul 1923 d.Hr. când scriitoarea de succes Marie Corelli (l. 1855-1924 d.Hr.) a trimis o scrisoare revistei New York World în care citează un text antic pe care pretindea că îl deține și care avertiza asupra consecințelor teribile pentru oricine ar fi deranjat mormintele regilor din Egipt. Corelli era o romancieră populară la acea vreme, iar scrisoarea ei a primit o mare atenție. Howard Carter, în aceeași perioadă, era din ce în ce mai frustrat de numeroșii vizitatori care îi împiedicau munca la mormântul lui Tutankhamon, iar scrisoarea lui Corelli – care a fost popularizată de presă – a avut exact efectul pe care și l-ar fi dorit, acela de a-i speria pe oameni. Carter a putut continua săpăturile și examinarea mormântului fără alte distrageri și astfel nu a contrazis niciodată afirmația lui Corelli – chiar dacă nu a existat niciodată vreo dovadă că ar fi deținut vreun text antic și nici vreo dovadă a vreunui blestem. Filmele de la Hollywood aveau să popularizeze și mai mult „blestemul mumiei” și să îl înfigă în conștiința colectivă a zilelor noastre. Dieta egipteană era în principal vegetariană. Carnea nu putea fi depozitată, deoarece egiptenii nu aveau instalații de refrigerare, așa că era consumată la scurt timp după sacrificare, la festivaluri, banchete și de către clasa superioară care avea timpul liber să vâneze vânat mare. Păsările de curte și peștele erau consumate de toate clasele sociale. Produsele de bază ale dietei egiptene erau pâinea și berea. Deși se producea vin (din struguri, dar și din alte fructe), acesta era în principal băutura clasei superioare. Berea era cea mai populară băutură – consumată la fiecare masă a zilei – deoarece era considerată mai sănătoasă decât băutura din Nil sau din râuri, care puteau fi poluate, și se credea că promovează un spirit mai ușor și o inimă mulțumită. Salariile muncitorilor, de fapt, includeau o rație de bere și pâine. Legumele și fructele constituiau cea mai mare parte a restului dietei egiptene, inclusiv ceapa, lintea, prazul, usturoiul, măslinele, rodiile, strugurii, curmalele și smochinele. Egiptenii bogați se bucurau de nucile de cocos, care se numărau printre cele mai populare bunuri de lux importate. Vacile, caprele și oile erau crescute pentru laptele care furniza, de asemenea, smântână, caș și zer, în timp ce taurii (în afară de taurul sacru Apis) erau crescuți pentru munca manuală în ferme. Egiptenii se bucurau, de asemenea, de o gamă largă de condimente și uleiuri la mesele lor, inclusiv susan, semințe de in, scorțișoară, chimen și – cel mai popular – hrean. Diferite alimente erau adesea prescrise de medici ca remedii și, în medicina egipteană, dieta era recunoscută ca fiind un factor major pentru sănătatea cuiva. Egyptian society was based on a hierarchy which descended down, from highest to lowest: Social mobility was not encouraged because it was thought that the social order had been decreed by the gods in keeping with ma’at and so maintaining it was vital in keeping harmony and balance in the land. Regele avea responsabilitatea de a se asigura că ma’at era respectat la toate nivelurile, dar, cu foarte rare excepții, toată lumea își înțelegea locul și se comporta în consecință. Economia se baza pe agricultură și majoritatea clasei de jos erau fermieri. Ziua unui fermier începea la răsăritul soarelui, când el (și, uneori, soția și copiii săi) mergeau la câmp și se încheia la asfințit, când se întorceau acasă pentru masa de seară. Comerțul s-a desfășurat prin intermediul sistemului de troc până în jurul anului 525 î.Hr. când sistemul monetar a fost introdus de către persani. Unitatea monetară existentă înainte de acest moment era deben, care reprezenta o valoare fixă pentru un produs. În timpul lor liber, clasa superioară vâna, făcea sport, pescuia, juca jocuri de societate și urmărea evenimente sportive, iar, cu excepția vânătorii de vânat mare, clasa inferioară se bucura de aceleași îndeletniciri, precum și de înot și plimbări cu barca. Egiptenilor le plăceau petrecerile și festivalurile, iar zilele de naștere ale diferiților zei și alte evenimente erau sărbătorite prin sărbători naționale, când munca era suspendată și toată lumea se aduna să bea, să mănânce și să danseze. Deși Cleopatra a VII-a (l. c. 69-30 î.Hr.) este, fără îndoială, cea mai faimoasă regină egipteană, ea nu era de fapt egipteană, ci greacă, fiind ultimul monarh al dinastiei elenistice Ptolemaice. Cu toate acestea, au existat multe alte mari regine egiptene de-a lungul istoriei națiunii. În perioada dinastică timpurie din Egipt, au existat Neithhotep din Prima Dinastie a Egiptului (c. 3150 – c. 2890 î.Hr.) și Merneith (l. c. 2990 î.Hr.). În Vechiul Regat, regina Heterpheres I (soția regelui Sneferu, r. c. 2613-2589 î.Hr.) a fost mama regelui Khufu (r. 2589-2566 î.Hr.) și a exercitat o influență considerabilă asupra acestuia. Una dintre cele mai controversate regine din aceeași perioadă a fost Nitocris (c. 2184-2181 î.Hr.), despre care se spune că ar fi răzbunat uciderea fratelui ei invitându-i pe ucigașii acestuia la un banchet într-o cameră subterană și apoi înecându-i. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că savanții continuă să dezbată adevărul acestei povești și dacă această regină chiar a existat. În Regatul de Mijloc, a domnit regina Sobeknefru (c. 1807-1802 î.Hr.), iar în această perioadă s-a dezvoltat și titlul onorific de Soția Zeului Amun, care avea să le ridice pe femeile care l-au deținut ulterior la poziții influente. Regina Ahhotep I (c. 1570-1530 î.Hr.) este prima femeie puternică cunoscută care a deținut acest titlu la începutul Noului Regat, iar ea l-a transmis nurorii sale Ahmose-Nefertari (c. 1570-1544 î.Hr.), care avea să-l transmită și altora. Unele dintre cele mai mari și mai cunoscute regine provin din perioada Noului Regat, cum ar fi Hatshepsut (r. 1479-1458 î.Hr.), Tiye (soția lui Amenhotep al III-lea, r. c. 1386-1353 î.Hr.), Nefertiti (c. 1370-1336 î.Hr.), soția lui Akhenaton, care i-a preluat responsabilitățile atunci când acesta le neglija pentru activități religioase. A existat, de asemenea, Nefertari (l. c. 1255 î.Hr.), soția lui Ramses cel Mare și sursa de inspirație a acestuia, care este înfățișată în mod faimos la Abu Simbel. În a treia perioadă intermediară, unele dintre cele mai puternice femei au deținut titlul de soție a zeului Amun, cum ar fi Amenirdis I (c. 714-700 î.Hr.), care a condus Egiptul Superior. O ulterioară Soție a Zeului a lui Amon, Nitokris I (cunoscută și sub numele de Neitiqert, c. 655-585 î.Hr.), a condus aproape tot Egiptul și a fost cea mai bogată dintre toate Soțiile Zeului din istoria titlului. În momentul în care Cleopatra a VII-a a urcat pe tron, Egiptul avea deja o lungă istorie de femei puternice în poziții de autoritate. Egiptul Antic a contribuit la o serie de invenții și inovații folosite cu regularitate în zilele noastre. Egiptenii puneau mare preț pe igiena personală și, astfel, baia zilnică, pieptenele și perii, machiajul (folosit atât de femei, cât și de bărbați) și parfumurile au fost inventate sau îmbunătățite de ei. Ei au inventat, de asemenea, periuța de dinți și pasta de dinți, menta pentru respirație și deodorantul sub formă de tămâie. Stomatologia a fost, de asemenea, dezvoltată de egipteni, la fel ca și practica medicului de a lua istoricul pacientului în diagnosticarea bolilor. Femeile, dar și bărbații, erau medici, iar unele dintre primele clinici și școli medicale din lume au fost înființate în Egipt. Arhitectura egipteană a dezvoltat adevărata piramidă și obeliscul, precum și tehnicile prin care acestea erau realizate și ridicate. Deși inginerii din zilele noastre încă nu înțeleg cum au construit, mutat și ridicat egiptenii majoritatea marilor lor monumente, structurile au inspirat culturile ulterioare să le imite formele. În agricultură, egiptenii au învățat metodele de irigare de la Hyksos și au îmbunătățit plugul tras de boi, ușor și greu. Ei au dezvoltat, de asemenea, conceptele babiloniene de astronomie și astrologie, calendarul și matematica. Literatura egipteană, în special cea din Regatul de Mijloc, a stabilit forma baladei romantice și a dialogului literar/filosofic (devenit ulterior celebru prin operele lui Platon). Religia și filozofia egiptenilor a fost recunoscută de mult timp ca influențând filozofia greacă, precum și religiile ulterioare, cum ar fi creștinismul și islamul, în special prin conceptele de viață veșnică, judecata după moarte și recompensele/pedepsele în viața de apoi. .
Publicitate
Cum era religia egipteană & Cum i-a influențat pe oameni?
De ce își mumificau egiptenii morții?
Există vreun adevăr în legătură cu Blestemul lui Tutankhamon/Blestemul faraonilor?
Ce alimente mâncau egiptenii?
Cum era viața de zi cu zi în Egiptul Antic?
Au existat și alte mari femei conducătoare în afară de Cleopatra?
Ce sunt câteva moșteniri culturale ale Egiptului Antic?