Richard Wagner
Exil
În următorii 15 ani, Wagner nu va mai prezenta nicio operă nouă. Până în 1858 a trăit la Zürich, compunând, scriind tratate și dirijând (a dirijat concertele Societății Filarmonice din Londra în 1855). După ce studiase deja legenda lui Siegfried și miturile nordice ca posibilă bază pentru o operă și după ce scrisese un „poem” liric, Siegfrieds Tod (Moartea lui Siegfried), în care îl concepea pe Siegfried ca fiind noul tip de om care va apărea după revoluția de succes pe care o spera, a scris acum o serie de volume în proză despre revoluție, socială și artistică. Între 1849 și 1852 a produs operele sale de bază în proză: Die Kunst und die Revolution (Arta și revoluția), Das Kunstwerk der Zukunft (Opera de artă a viitorului), Eine Mitteilung an meine Freunde (Comunicare către prietenii mei) și Oper und Drama (Operă și dramă). Acesta din urmă a conturat un tip nou și revoluționar de lucrare muzicală de scenă – de fapt, vasta lucrare la care era angajat. Până în 1852, el a adăugat la poemul Siegfrieds Tod alte trei poeme care îl precedau, ansamblul fiind numit Der Ring des Nibelungen (Inelul Nibelungului) și constituind baza pentru o tetralogie de drame muzicale: Das Rheingold (Aurul Rinului); Die Walküre (Valkiria); Der junge Siegfried (Tânărul Siegfried), numit mai târziu pur și simplu Siegfried; și Siegfrieds Tod (Moartea lui Siegfried), numit mai târziu Götterdämmerung (Amurgul zeilor).
Encyclopædia Britannica, Inc.
Inelul dezvăluie stilul și metoda matură a lui Wagner, la care acesta și-a găsit în sfârșit calea în perioada în care gândirea sa a fost dedicată problemelor sociale. Așteptând cu nerăbdare crearea iminentă a unui stat socialist, el a profețit dispariția operei ca divertisment artificial pentru o elită și apariția unui nou tip de operă scenică muzicală pentru popor, care să exprime realizarea de sine a umanității libere. Această nouă lucrare avea să fie numită mai târziu „dramă muzicală”, deși Wagner nu a folosit niciodată acest termen, preferând „dramă”.
Noua formă de artă a lui Wagner urma să fie o dramă poetică care ar trebui să își găsească expresia deplină ca dramă muzicală atunci când era pusă pe o textură vocal-simfonică continuă. Această textură ar fi țesută din idei tematice de bază, care au ajuns să fie cunoscute sub numele de leitmotive (din germană Leitmotive, literal „motive conducătoare”, singular Leitmotiv). Aceste figuri muzicale ar apărea în mod natural ca fraze vocale expresive cântate de personaje și ar fi dezvoltate de orchestră ca „reminiscențe” pentru a exprima dezvoltarea dramatică și psihologică.
Această concepție și-a găsit deplina întruchipare în The Ring, cu excepția faptului că leitmotivele nu au apărut întotdeauna ca rostiri vocale, ci au fost adesea introduse de orchestră pentru a portretiza personaje, emoții sau evenimente din dramă. Odată cu utilizarea acestei metode, Wagner s-a ridicat imediat la uimitoarea sa statură deplină: stilul său a devenit unificat și s-a aprofundat incomensurabil, iar el a fost capabil să-și umple operele de la un capăt la altul cu muzică intens caracteristică. Cu excepția unor momente din Das Rhinegold, vechile sale slăbiciuni, formale și stilistice, au dispărut cu totul și, odată cu ele, au dispărut și ultimele vestigii ale vechii „opere”. Până în 1857, stilul său fusese îmbogățit de stimulul poeziilor sonore ale lui Liszt și de noile subtilități armonice ale acestora, iar el a compus Das Rhinegold, Die Walküre și două acte din Siegfried. Dar acum a suspendat lucrul la Inel: imposibilitatea de a monta acest colos într-un viitor previzibil îi impunea un impas în cariera sa și l-a determinat să proiecteze o lucrare „normală”, capabilă de o producție imediată. De asemenea, filozofia sa socială optimistă cedase în fața unui pesimism metafizic, de renunțare la lume, alimentat de descoperirea filozofiei lui Arthur Schopenhauer. Rezultatul a fost Tristan und Isolde (1857-59), al cărei agent de cristalizare a fost dragostea sa fără speranță pentru Mathilde Wesendonk (soția unui patron bogat), care a dus la despărțirea de soția sa, Minna.
Courtesy of Naxos of America, Inc.
Din cauza afacerii Wesendonk, viața la Zürich devenise prea jenantă, iar Wagner a finalizat Tristanul la Veneția și Lucerna, în Elveția. Lucrarea a dezvăluit o nouă subtilitate în utilizarea leitmotivelor, pe care în Das Rhinegold și Die Walküre le folosise în principal pentru a explica acțiunea dramei. Impactul teoriei lui Schopenhauer privind supremația muzicii în rândul artelor l-a determinat să încline balanța expresivă a dramei muzicale mai mult spre muzică: leitmotivele au încetat să mai rămână perfect identificabile cu sursele lor dramatice, ci au funcționat cu o mai mare complexitate psihologică, în maniera asocierii libere.
.