Războiul din Bosnia
Context
În 1946, Republica Populară (din 1963, Republica Socialistă) Bosnia și Herțegovina a devenit una dintre republicile constitutive ale Republicii Populare Federale (din 1963, Socialistă Federală) a Iugoslaviei, iar viața în Bosnia și Herțegovina a trecut prin toate schimbările sociale, economice și politice care au fost impuse întregii Iugoslavii de către noul guvern comunist. Bosnia și Herțegovina a fost afectată în special de desființarea multor instituții musulmane tradiționale, cum ar fi școlile primare Qurʾānic, fundațiile caritabile bogate și ordinele religioase dervișilor. Cu toate acestea, o schimbare a politicii oficiale în anii 1960 a dus la acceptarea termenului „musulman” ca termen care denotă o identitate națională: sintagma „musulman în sens etnic” a fost folosită în recensământul din 1961, iar în 1968, Comitetul Central bosniac a decretat că „musulmanii sunt o națiune distinctă”. În 1971, musulmanii formau cea mai mare componentă individuală a populației bosniace. În următorii 20 de ani, populația sârbă și croată a scăzut în termeni absoluți, deoarece mulți sârbi și croați au emigrat. La recensământul din 1991, musulmanii reprezentau mai mult de două cincimi din populația bosniacă, în timp ce sârbii reprezentau puțin mai puțin de o treime, iar croații o șesime. De la mijlocul anilor 1990, termenul bosniac a înlocuit musulmanul ca denumire pe care musulmanii bosniaci o folosesc pentru ei înșiși.
Encyclopædia Britannica, Inc.
În anii 1980, declinul rapid al economiei iugoslave a dus la o nemulțumire publică generalizată față de sistemul politic. Această atitudine, împreună cu manipularea sentimentelor naționaliste de către politicieni, a destabilizat politica iugoslavă. Până în 1989 au apărut partide politice independente. La începutul anului 1990, au avut loc alegeri pluripartidiste în Slovenia și Croația. Atunci când au avut loc alegeri în Bosnia și Herțegovina, în decembrie, noile partide care reprezentau cele trei comunități naționale au obținut locuri în proporție aproximativ egală cu populația lor. A fost format un guvern de coaliție tripartită, cu politicianul bosniac Alija Izetbegović în fruntea unei președinții comune. Cu toate acestea, tensiunile din ce în ce mai mari atât în interiorul, cât și în afara Bosniei și Herțegovinei au făcut tot mai dificilă cooperarea cu Partidul Democrat Sârb, condus de Radovan Karadžić.
În 1991 au fost declarate mai multe autointitulate „Regiuni Autonome Sârbe” în zone din Bosnia și Herțegovina cu populație sârbă numeroasă. Au apărut dovezi că Armata Populară Iugoslavă era folosită pentru a trimite livrări secrete de arme sârbilor bosniaci de la Belgrad (Serbia). În august, Partidul Democrat Sârb a început să boicoteze reuniunile președinției bosniace, iar în octombrie și-a retras deputații din adunarea bosniacă și a înființat o „Adunare Națională Sârbă” la Banja Luka. Până atunci, în Croația izbucnise un război pe scară largă, iar destrămarea Iugoslaviei era în curs de desfășurare. Poziția Bosniei și Herțegovinei a devenit extrem de vulnerabilă. Posibilitatea împărțirii Bosniei și Herțegovinei fusese discutată în timpul discuțiilor dintre președintele croat, Franjo Tudjman, și președintele sârb, Slobodan Milošević, la începutul anului, iar două „comunități” croate din nordul și sud-vestul Bosniei și Herțegovinei, similare în unele privințe cu „Regiunile Autonome Sârbe”, au fost proclamate în noiembrie 1991.
Când Comunitatea Europeană (CE; succedată ulterior de Uniunea Europeană) a recunoscut independența Croației și Sloveniei în decembrie, a invitat Bosnia și Herțegovina să solicite și ea recunoașterea. Un referendum privind independența a avut loc în perioada 29 februarie – 1 martie 1992, deși partidul lui Karadžić a obstrucționat votul în majoritatea zonelor populate de sârbi și aproape niciun sârb bosniac nu a votat. Din cele aproape două treimi din electorat care au votat, aproape toți au votat pentru independență, pe care președintele Izetbegović a proclamat-o oficial la 3 martie 1992.